sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Vlad Văidean: Concerte ale SIMN 2013 pe scenele UNMB

Hai să îmbunăm frigul de afară cu nişte ecouri ale primăverii – o cronică la evenimentele Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi desfăşurate în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Mulţumim autorului, una din marile speranţe ale muzicologiei româneşti: Vlad Văidean, student în anul III, care demonstrează că poţi scrie pasionat/al dar păstrându-ţi în acelaşi timp luciditatea. Articolul a fost publicat în Ziarul ACORD al UNMB.



Urmașii lui Pygmalion. SeduCânt, SonoMania, IConArts.

Săptămâna Internațională a Muzicii Noi a avut în acest an două momente inaugurale (desfășurate în aceeași seară a zilei de 25 mai): unul scăldat în luminile rampei, întărind tocmai prin întâietatea lui atât consistența festivalului ce urma să înceapă, cât și prestigiul tot mai cert al lucrării prezentate, intrată deja în repertoriul stabil al Operei Române din București (mă refer la atractiva și ingenioasa operă pe care Dan Dediu a compus-o pornind de la „inabordabila” – până mai deunăzi – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale); iar celălalt moment de deschidere – aparținând ansamblurilor de muzică nouă SeduCânt și SonoMania – a fost mult mai discret și mai... nocturn (a început la ora 21.30 și a ajuns aproape până în miez de noapte), confruntându-și fidelii spectatori cu devoalarea celor mai proaspete efervescențe creatoare în toiul cărora nu obosește să se angajeze fiecare generație de tineri compozitori români. De altfel, cred că nici nu se putea un mai potrivit moment (debut nocturn de festival) și loc (Studioul de Operă și Multimedia al Universității Naționale de Muzică din București – o sală cu virtuți inițiatice și sincretice ce nu pot fi neglijate, dincolo de micile ei imperfecțiuni acustice) pentru a-i invita să-și expună „jucăriile” pe niște tineri creatori care par să aibă o trăsătură comună ianusiană: pe de o parte, sunt nevoiți să fie foarte lucizi în ceea ce privește raportarea lor la societatea contemporană, pe de altă parte sunt îmbibați de dorințe de comuniune ritualică, de vise și concepte pe care nici nu se mai gândesc să încerce să le aplice realității, ori să le boteze necugetat în apele viclene ale unui pragmatism hegemonic, ci pur și simplu le „exilează” pe tărâmurile restrânse, dar pline de portaluri dosite, ale timpului muzical. Fapt ce, după cum am putut repede să mă conving, nu îi determină însă să dea la iveală niște obiecte artistice „rupte de lume”. Dimpotrivă, conștiințele creatoare ale secolului XXI nu pot fi decât „contaminate” de un spirit al timpului care, chiar dacă nu este cuantificabil (întrucât îl trăim), este de bună seamă foarte existent, îmboldindu-i pe tinerii compozitori ca, atunci când simt nevoia, să lanseze – prin înseși lucrările lor – semnale critice mai mult sau mai puțin codificate referitoare la lumea în care trăim. 

Am făcut această destul de periculoasă introducere deoarece, asistând la spectacolul multimedia „Ani-Motions” (pentru flaut, fagot, clavecin, percuții, bandă, dans și video) creat de grupul sincretic SeduCânt, am fost izbit parcă mai mult ca niciodată de universalitatea condiției tragice a creatorului, atât pe vremea lui Pygmalion (mitologicul personaj a cărui poveste se dorea a fi reinterpretată în cheie contemporană), cât și în timpurile multimedia ale compozitoarei Diana Rotaru, ale artistului vizual Mihai Cucu și ale coregrafului Lucian Martin. După cum putea fi citit și în programul de sală, spectacolul își propunea să înfățișeze modul în care „încercările re-petate ale unui Păpușar frustrat de a da viață mecanismelor sale sunt supuse perpetuu eșecului”. Acest ciclu al încercărilor ratate de transpunere a fantasmelor ideatice în plan real „este întrerupt de revelația sacrificiului de sine al Creatorului, care permite creațiilor sale să depășească stadiul potențial, latent, căpătând anima”. De bună seamă că mulți creatori din public s-au regăsit cu oarecare tulburare în acest scenariu artistic, întregul festival ce urma căpătând astfel o luminozitate sobră plasat fiind sub zodia acestei tălmăciri alegorice de factură tragică.

Lucian Martin, Maria Chifu si Ana Chifu in "Ani-motions". 
Foto: Stefan Firca

Trecând de la program la intepretarea propriu-zisă, voi arăta cum, înainte de orice, am fost frapat de identificarea totală pe care artiștii au reușit să o instaureze între personalitatea lor „reală” și propriile măști creatoare, fapt ce, o dată cu pecetluirea timpului artistic, a fost de natură să nască o falie inevitabilă (și, în fond, vitală) între chipul lor scenic și cel afișat în afara scenei. Bineînțeles, aceasta este o uimire bine-cunoscută ce nu poate să apară decât la imboldul teatralității, sub a cărei cupolă artele caută să se înmănunchieze și să propună înfățișarea cât mai bogată a unei frânturi de univers alternativ, a unui periplu cu sens, într-un cuvânt, a unei povești populate cu personaje interdependente. În cazul de față, ceea ce vreau să sugerez este faptul că, din moment ce nu îi cunoșteam pe interpreți aproape deloc dinainte, eu unul le receptam prezențele strict în ipostaza artistică prin care mi se ofereau. Astfel, pentru mine, personajul Creatorului nu putea fi interpretat de o persoană numită Lucian Martin, ci el reprezenta nimic mai mult decât tocmai acel Creator care, prin duhul dansului, se înconjura de spațiile și timpurile abstracte ale luminilor stelare (sugerate de proiecțiile video). Cele două plăsmuiri mecanice ale acestuia nu puteau fi pentru mine flautista Ana Chifu și fagotista Maria Chifu, ci pur și simplu cele două figurine asupra cărora Creatorul sufla duhul vieții (adică acel duh al dansului prin care mai devreme fusese urzită însăși lumea), încercând în același timp să le confere identitate prin înzestrarea cu câte un instrument muzical. Iar despre Diana Rotaru uitasem că fusese cândva acea Diana Rotaru pe care o cunoșteam din cadrul destul de rutinier al seminariilor de orchestrație, rămânându-mi în fața ochilor (și a urechilor) un fel de eminență cenușie, o discretă dar autoritară umbră a Spiritului Pământului care, prin intervenții – când lirice, când mecanice, când șugubețe, când entropice – la clavecin și percuții asigura, alături de bandă, muzica menită să modeleze și în același timp să înfățișeze țesătura dosnică a mersului evenimentelor.

Așa și trebuia de altfel să se întâmple: să nu poată fi dibuită nici măcar pentru o clipă o cât de mică „demascare” a persoanei din spatele personajului. Desigur că inimitabilul ADN al fiecărui interpret participă la actul interpretării, dar, în cele mai multe cazuri, el se cere presărat în adâncimile freatice și nevăzute ale personajului în așa fel, încât să nu se producă în mințile spectatorilor imaginarea (ori, în cazul celor care îi cunosc pe interpreți, amintirea) modului în care aceștia își perindă identitatea în afara spectacolului. Din acest punct de vedere, fiecare membru al ansamblului SeduCânt a reușit să se lase fără nicio sfială angrenat în logica poveștii, datorită entuziasmului și nestrămutatei credințe în persuasiunea, în puterea de transformare și emoționare a sincretismului artistic.

În aceeași seară, ansamblul SonoMania a prezentat, sub conducerea foarte discretă și prietenoasă a dirijorului Lucian Beschiu, un Kaleidoscope de prime audiții. Am putut imagina, grație indispensabilelor prezentări explicative pe care compozitorii le-au înscris în programul de sală, gruparea fiecărei piese în una sau două din cele trei categorii pe care le-am sesizat astfel: spațiul experimental și îngăduitor al încercării, complementaritatea polarităților, continuarea/ prefigurarea unor proiecte mai vaste. 

SonoMania - Kaleidoscope
Foto: Stefan Firca

Am apreciat smerenia lucidă a Sabinei Ulubeanu care a deschis concertul cu o piesă al cărei inspirat titlu – ÎncerCantata – masca printr-un joc de cuvinte exigența drastică (și, cred eu, îndreptățită) prin care compozitoarea a înțeles să își plaseze cel mai recent opus în sfera mai puțin limpezită a încercării, a tatonării. „Jocul sonor al sentimentelor” și-a croit regulile după cele patru strofe ale unui poem de Cornel Brad, organizându-se la rându-i pe patru secțiuni unite de interludii menite să dezvolte și să sintetizeze ideile principale. Deși în programul de sală ni se înfățișa dorința de a surprinde evoluția interesantă a unor trăiri complementare, cred că Sabina Ulubeanu s-a lăsat prea mult fascinată de ermetismul cam forțat (deci artificial) al versurilor alese, până ce, în ciuda intențiilor circulare, persista de la un moment dat impresia că ne-am pierdut, laolaltă cu creatorul, pe drum. 

Darie Nemeș-Bota s-a arătat din nou scufundat în lumi mitologice, de data aceasta descinse din Legendele Țării lui Vam de Vladimir Colin pe care dorește să le muzicalizeze într-un viitor „opus mai mare”. Ceea ce ni s-a prezentat acum a fost doar un „Teaser/Trailer” numit Nartazuba (sintagmă ce s-ar traduce prin „sălașul zeilor”). În opinia mai multor spectatori, dansatorul Florin Munteanu a „salvat” întrucâtva staticismul muzical ce se instaura pe alocuri din cauza unor insistențe nu prea inventive care păreau să ostenească materialul tematic al piesei. În ansamblu însă, cred că dorita atmosferă copleșitoare a unui ritual războinic a reușit să se impună.

Acea categorie a complementarității polarităților pe care am sesizat-o mai sus a fost în mod programatic ilustrată de către lucrarea lui Gabriel Mălăncioiu: Complementarium (in memoriam Jonathan Harvey). Scopul declarat al compozitorului a fost chiar de a amplifica pe cât se poate contrastul (dar și comuniunea) dintre „polarități precum continuu-discontinuu, temporalitate liniară-temporalitate circulară, lent-repede, diatonic-cromatic, liniște-sunet”. Este firesc ca ambițiile unor asemenea intenții să fie mai ispititoare dacă rămân pe hârtie, întrucât nicio concretizare a unui program atât de vast și general-abstract nu se poate plia perfect pe constructele mentale pe care și le face fiecare individ creator. Totuși, după cum mărturisește în textul de prezentare a lucrării, Gabriel Mălăncioiu a fost în mai toate lucrările sale ultime „subjugat” de această idee de bază a complementarității polarităților; fără îndoială că imboldul de a survola implicațiile multiple ale unei singure idei trădează o irezistibilă compatibilitate interioară cu fondul ideatic respectiv, astfel încât personalizarea convingătoare a abstractului poate să se impună în cele din urmă.

Dan Variu a încercat în piesa experimentală Suomisaundi o complementaritate stilistică ce prezintă un oarecare grad de risc, deoarece treptata convertire a unei inițiale atmosfere specifice muzicii contemporane (înzestrată cu un aspect de nebuloasă) într-un „șlagăr” de club (înzestrat cu o formă limpede, deloc „dubitativă”) poate irita un anumit tip de gust muzical care mi s-a părut majoritar. Sunt dispus să îmi recunosc dezarmarea în fața unei prime audiții care probabil că la aprofundare se scutură de podoabe. Însă mărturisesc că gustului meu estetic nu i-a displăcut să se dedulcească cu un fruct pe care probabil că cei mai mulți l-au expediat repede la anexa debordantă a nenumăratelor „ușurătăți” de tot felul.

Diana Gheorghiu: Dragonfly
Foto: Stefan Firca

Piesa propusă de Diana Gheorghiu – Alter(ed) ego – continuă metafora metamorfozei pe care se bazează ciclul din care face parte (Dragonfly). Ea farmecă întâi de toate prin transa sonoră rezultată în urma unei metode de compoziție personale pe care compozitoarea o explicitează astfel: „intitulată «tehnica umbrelor captive», [această metodă] implică, pentru fiecare sunet atacat în timp real, o proiecție/umbră sonoră ce rămâne captivă într-un plan auditiv secundar, pe tot parcursul piesei”. Este foarte dificil de concretizat și de cele mai multe ori trezește suspiciuni intenția compozitorului de a-i face pe spectatori să plonjeze într-o stare de levitație imperturbabilă care să împietrească orice ecou exterior neavenit. Prin ingenioasa metodă componistică descrisă mai sus, Diana Gheorghiu mi-a spulberat însă din prima clipă orice reticență postmodernă de a mă lăsa pradă unei ataraxii care se pare că încă mai este posibilă. Iar invariabila meditație muzicală era în mod fericit echilibrată prin modelul evolutiv propus de proiecția video (realizată de Mihai Benea): ni se înfățișau multiplele ipostaze ale unei „nimfe” care, printr-un tot mai extins body painting imaginat de Silvia Trăistaru, căpăta aripile și duhul înflăcărat al unui dragon (această mică „poveste” salva de altfel aspectul de ședință foto sentimentală și narcisiacă în care risca să pice proiecția video). După dizolvarea ultimelor zvonuri ale piesei, am rămas cu impresia unei răcoroase neteziri a asperităților interioare. Tocmai datorită acestei influențe afective pe care reușește să o aibă, nu ezit să consider Dragonfly III. Alter(ed) ego de Diana Gheorghiu o capodoperă în miniatură.

Ansamblul ICon Arts 

Cel de-al doilea concert dedicat tinerilor compozitori români s-a desfășurat în 28 mai, când ansamblul IConArts (dirijat de Gabriel Bebeșelea) a prezentat lucrările camerale ale unor tineri care au urmat de-a lungul timpului deja consacratele cursuri de vară organizate de Academia IConArts. S-au perindat astfel personalități creatoare dintre cele mai diverse: Mihai Măniceanu și-a etalat din nou, în Rame și cioburi, apetența pentru gesturile miniaturale și combinațiile timbrale savuroase care acoperă o paletă foarte largă de nuanțe și stări, lăsând în final un gust rezumativ asemănător oarecum amalgamului de paradoxuri sugerat de acea „țară tristă plină de umor” invocată de Bacovia; Letters de Adina Sibianu mi-a părut că, după un început promițător, nu a reușit să iasă din starea placidă a unui ritm vag șugubăț ce nu se preta unei perpetuări invariabile (deși probabil era menit să evoce dansul diafan al literelor din titlu); despre Braid de Mihai Murariu voi spune (chiar dacă scenarii „programatice” de acest gen sunt discutabile, profund subiective și poate nu în concordanță cu voința compozitorului) că mi-a sugerat – prin efecte timbrale „economice”, dar asamblate cu grija pentru un rezultat liric – crearea unui ungher intim din care să poată fi admirate în toată splendoarea lor – mică, fragmentară și retractilă – cosițele împletite ale unei ploi; în Stihiile, Sebastian Androne a continuat într-un fel cadrul bucolic pe care eu unul l-am intuit în piesa precedentă, deoarece a reușit să alcătuiască o abordare foarte personală a clasicului scenariu ce înfățișează căldura înăbușitoare, adunarea norilor, ploaia torențială și, în cele din urmă, prospețimea strălucitoare a aerului de după învolburarea stihiilor; el a pus în joc un tip de sensibilitate ce îmi pare destul de rar întâlnit între tinerii compozitori, anume o internalizare a ecourilor fruste ale naturii, lipsa clișeelor dintr-o piesă ce abordează o „poveste” răs-povestită arătându-mi o autenticitate a inspirației, deci probabil o fundamentare pe experiența trăită; Simfonietta lui Dominic Maican era oarecum ruptă din context, deoarece ea nu mi s-a părut altceva decât un exercițiu de stil foarte ingenios și plăcut de altfel, dar care răspândea un vag iz de academism romantic; abundența ideilor din Matsya de Diana Simon a făcut ca firescul și organicitatea înlănțuirii lor să fie resimțită ca o izbândă, însă unele retorisme au lăsat în cele din urmă impresia de dezlânare; apoi, într-o piesă ce poartă titlul Narcis, a fost oarecum previzibil faptul că Șerban Marcu nu putea proceda altfel decât prin a-și aminti puțin de Debussy; în sfârșit, Vlad Maistorovici ne-a împărtășit un Vis cu vampiri destul de captivant, plin de leitmotive melodice și timbrale care erau supte de sânge tocmai prin faptul că erau vânturate de colo-colo cu o obsesivitate apropiată de sonoritățile genului disco.

Gabriel Bebeselea

Profil & Gabriel Bebeșelea (și viceversa)

Dacă tinerilor compozitori li s-au consacrat, după cum am văzut, două seri, ansamblul „Profil” a abordat, în 26 mai, în sala „George Enescu”, compoziții provenite exclusiv din generația celor mai vârstnici, confruntându-ne rând pe rând cu nervul fin prin care s-au înlănțuit metamorfozele austere și dezvoltătoare ale unei formule cromatice lapidare, pregnante pe care Cornel Țăranu a conceput-o ca pe un Epitaphe pour Jorge; zbuciumul liric (aproape dezintegrat în miezul piesei, dar sublimat în final într-o puritate diatonică de sorginte folcorică) din Pentru voi de Ulpiu Vlad; sensibilitatea epigrafică și foarte plastică prin care György Kurtág a înlănțuit cioburile diamantine din suita Hommage à R. Sch.; laconismul brumat al poetului „mut ca o lebădă” surprins în Nebănuitele trepte de Viorel Munteanu; angrenarea șoaptelor misterioase, șuierăturilor amenințătoare, tunetelor nediferențiate ale instrumentelor de suflat și de percuție în căutarea unor Unseen Codes imaginate de Vladimir Scolnic; cam stridenta și prea îndelungata aglomerare a unor Color Games de Hana Ajiashvili; meditația foarte sugestivă și convingătoare a lui Cristian Lolea asupra dezintegrării implacabile pe care fenomenul Entropiei o poate imprima și materiei muzicale. S-a alcătuit astfel un concert menit să ipostazieze acea manifestă dorință a organizatorilor festivalului de a realiza o ediție „mai «echilibrată»”, în care să se regăsească „nume parțial uitate sau neglijate alături de cele ale unor tineri creatori (20-30 ani)”, precum și „o echilibrare a prezențelor autohtone cu cele din planul muzicii europene și mondiale” (Dan Buciu, directorul artistic al SIMN 2013).

Ansamblul Profil

Concertul ansamblului Profil s-a înscris între culminațiile festivalului datorită în bună măsură scrupulozității pasionate pe care a dovedit-o dirijorul Gabriel Bebeșelea în tălmăcirea lucrărilor enumerate mai sus, lucrări care în majoritatea lor au fost – lucru obișnuit în sfera muzicii noi – dificil de abordat din punctul de vedere al scenariului creator inspirat adesea din concepte abstracte și întotdeauna minuțios nuanțat de către compozitor atât în partitură, cât și în explicațiile programatice. Această clarviziune, alăturată atenției neobosite pentru acele subtilități ce au un rol esențial în construcția ansamblului, neprimejduind omogenitatea sonorității generale, ci dimpotrivă, amplificând-o; precizia stabilirii unor nuanțe adecvate – toate sunt roade ale muncii lui Gabriel Bebeșelea cu ansamblul Profil. Cred că tânărul dirijor stârnește încrederea creatorilor și își merită laudele deja aduse.     

Mario. Mario Caroli.    
        
În 26 mai, am revenit în Studioul de Operă și Multimedia, unde s-ar fi cuvenit ca prezenței flautistului Mario Caroli în cadrul festivalului să i se răspundă cu prezențe mult mai abundente în rândurile publicului. Din păcate, m-am simțit în unele momente oarecum jenat să contribui la niște aplauze prea palide (deși toate entuziaste) în raport cu strălucitorul bun-gust și profesionalism al protagonistului recitalului. Căci m-aș încumeta să spun că artistul Mario Caroli aproape că nu are cusur. Dacă în fața aplauzelor și, în genere, în fața a tot ceea ce nu ține de arta sa, pare că se înfășoară în mantaua protectoare a unei timidități cvasi-aristocratice, în schimb, atunci când muzica începe, el aruncă deoparte orice rețineri nejustificate, plonjând în țesătura intimă a muzicii, intuind și interiorizând cu o desăvârșită pasiune traseul afectiv care irigă subteranele fiecărei piese abordate. Toate numeroasele efecte și jonglerii tehnice pe care muzica nouă, avidă fiind de suculență timbrală, le cere, sunt stăpânite într-un mod desăvârșit – aproape „demonic” – de către Mario Caroli, ele nefiind însă etalate doar de dragul unor trufii găunoase, ci fiind înscrise în logica fundamentului afectiv care de bună seamă că există în cazul oricărei piese viabile. Tocmai acest fin dozaj între tehnică și expresivitate, între partitură și personalitate, pe scurt, tocmai această inteligență a sentimentelor reprezintă vraja prin care farmecă orice interpret profesionist, deci și Mario Caroli. În plus, am amețit de-a dreptul având impresia că de sub luciditatea premeditată a flautistului nu scăpa nici cel mai infim rest de sunet; până și inerentele spontaneități păreau supuse unui examen critic dintre cele mai scrupuloase. Pasiunea conducea impetuoasă caleașca solid făurită a tehnicii, însă bunul-gust era elegantul și autoritarul vizitiu. Iar în privința repertoriului prezentat, voi preciza doar că toate piesele – indiferent de orice clasamente valorice – au purtat pecetea magistrală a virtuozului virtuos, fiindu-ne cu siguranță prezentate într-una dintre cele mai bune forme posibile (consider totuși că o culminație a fost atinsă prin Morte tamburo de Salvatore Sciarrino; iar repertoriul românesc nu putea lipsi din program – Sonata de Tiberiu Olah și, mai ales, Doina Rotaru cu a sa binecunoscută Japanese garden).

Mario Caroli
Foto: Virgil Oprina

Nu ar avea rost să mai continui acest encomion (la lectura căruia cel „vizat” s-ar simți fără îndoială un pic stânjenit), întrucât nu aș face altceva decât să descriu atributele unei tipologii – aceea a artistului autentic – care și-a găsit una din multiplele încarnări în persoana lui Mario Caroli. Oricum, nu era nevoie să consolidez eu prin aceste câteva fraze sunătoare reputația unuia dintre cei mai remarcabili flautiști ai prezentului. Însă sper ca următoarea lui apariție pe scenele UNMB să se bucure de o primire nu mai explozivă, ci pur și simplu mai larg interesată. Pentru că merită.

Andrei Tănăsescu&Mihai Măniceanu dansând Ciuleandra       

În a treia zi a festivalului (27 mai), sala „George Enescu” a găzduit un recital de pian al cărui final a constituit pur și simplu un spectacol memorabil. Nu voi detalia aici fiecare piesă prezentată, deoarece, cu excepția „consacratelor” Sonata I pentru pian de Henryk Gorecki și Klavierstück nr. IX de Karlheinz Stockhausen (ambele interpretate de Mihai Măniceanu cu forța granitică cuvenită), trebuie să recunosc că de la un moment dat nu prea am mai avut dispoziția necesară să „diger” așa cum se cuvenea – adică cu sânge rece – majoritatea celorlalte piese. S-ar putea ca, deocamdată, pianul să rămână pentru mine instrumentul iremediabil mumificat în hățișurile melodico-armonice ale epocii clasico-romantice, fapt ce nu mă împiedică să savurez exploatarea celorlalte uriașe laturi ale sale – percusivă, pointilistă, clustere etc. –, dar mă împiedică să „mă emoționez” în fața tot mai rarei – din fericire – tendințe a acestei exploatări de a deveni exclusivă în detrimentul „sufletului” melodico-armonic prin care cred că timbrul acestui instrument se face remarcat în cel mai mare grad. Oricum, s-a simțit că cei doi interpreți au depus multă muncă și chiar patos în aceste piese obositoare, făcându-le astfel mai atractive, în special în cazul lucrărilor Essay in sound de Gheorghe Costinescu (interpretată de Mihai Măniceanu) și Ondulation de Makoto Shinohara (interpretată de Andrei Tănăsescu). Însă, după cum începusem să spun, în finalul recitalului, personalitățile vulcanice, chiar pasionale aș zice, ale celor doi pianiști au fost impulsionate spre izbucniri nezăgăzuite de nicio inhibiție, s-au contaminat de și au contaminat cu voluptatea burlescului flamboaiant pe care Andrei Tănăsescu l-a investit în suita de variațiuni Ciuleandra. Cred că o asemenea îngemănare – stihinică și empatică – între doi pianiști „înghesuiți” în fața unei singure claviaturi rar mai poate fi auzită (și văzută, căci cei doi își împleteau, își încălecau mâinile, până când ajungeau să se „încâlcească” ei înșiși, alcătuind un singur organism ce scotea din cutia pianului ca dintr-un joben jerbe vulcanice de sonorități când placate, când picurate, însă întotdeauna caricate). Toate neoromantismele mugitoare, lirismele sentimentale, clișeele specifice muzicii de film, citatele (la un moment dat a scânteiat fugitiv o savuroasă înrudire între linia melodică a Ciuleandrei și cea a faimosului capriciu paganinian în la minor), toate au fost îngropate sub un suveran râs homeric, au mers cu pași deciși spre orizontul paroxismului, lăsându-i pe spectatori pur și simplu „paf”. Am regăsit cu entuziasm pe internet un videoclip foarte sugestiv pe care îl recomand tocmai pentru ca aprecierile mele să nu fie suspectate de subiectivism extravagant, dar mai ales pentru bucuria împărtășirii unei lucrări ce cu siguranță că îi va ispiti pe mulți alții. Acești doi pianiști sunt extrem de pitorești, și de aceea ei trebuie priviți în aceeași măsură în care trebuie ascultați. Am impresia că s-au regăsit consunând și cred că nu mă înșel dacă afirm că multă lume îi așteaptă la fel de „îngemănați” și pe viitor.

Mihai Maniceanu si Andrei Tanasescu

Game

Din festival nu putea lipsi ansamblul de percuție Game care a concertat în ultima zi a săptămânii dedicate muzicii noi (31 mai), în sala „George Enescu”. Seara a avut niște porți de intrare fermecate prin prezentarea în primă audiție a unei noi lucrări de Doina Rotaru, Salcia. Magia delicată a sonorităților, fluiditatea evolutivă aproape insesizabilă a stărilor, panteista prezență a flautului (Ana Chifu) sunt tot atâtea amprente creatoare ce fac imediat recognoscibil universul sonor al Doinei Rotaru, un univers ce se aseamănă cu ținuturile oculte – mustind de culori, simboluri și făpturi băsmuitoare – ale unei noi Dumbrăvi minunate. Cred că a fascinat îndeosebi avansarea întregii piese înspre incantația finală a unui cântec de leagăn cules din Maramureș ce emoționa prin simplitatea sa arhetipală și prin timbrurile cristaline măiestrit împletite de către compozitoare.      

În Luxuria (concert pentru vibrafon și patru grupe de percuții) de Liviu Dănceanu s-a remarcat studentul în anul I Daniel Iliescu, care a avut de tălmăcit și de interiorizat un discurs solistic puțin cam dezlânat prin insistența pe o expresie foarte flexibilă, aproape recitativică ce antrena celelalte instrumente în urmarea parcursului încolăcit al unor liane sonore „luxuriante”.

În partea a doua a concertului, Alexandru Matei a atins punctul culminant, stârnind cu siguranță în spectatori stihii dintre cele mai „păgâne” prin redarea pasională a unei lucrări foarte convingătoare atât prin tehnica superioară cerută, cât și prin răscolirile viscerale, brute pe care le creează – e vorba de Rebonds de Yannis Xenakis –, pentru ca mai apoi maestrului să i se alăture din nou studenții în interpretarea lucrărilor Hexagon de Adrian Pop și Misterioso de Sofia Gubaidulina.    

Ca de obicei, Alexandru Matei împreună cu discipolii săi conving prin consecvența neobosită cu care abordează – într-un ritm foarte susținut – prime audiții, stimulând astfel imboldul creatorilor spre perfecționarea și îmbogățirea tot mai luxuriantă a lumii percuției. De asemenea, piesele deja înscrise în repertoriul ansamblului sunt mereu reluate și trecute prin filtrul personalităților tuturor studenților care „rulează” în jurul lui Alexandru Matei (și, în ultima vreme, al lui Sorin Rotaru), ceea ce face din Game cea mai importantă pepinieră românească de viitori percuționiști.

Muzică electronică I. Compozitorul-calculator / Calculatorul-compozitor.  

Catalin Cretu si Adriana Toacsen
Foto: Stefan Firca

În 26 mai 2013, Centrul de Muzică electroacustică și Multimedia al UNMB a reunit, sub genericul „Different Kinds of Electric”, cele mai recente lucrări ale unor tineri compozitori care au fost numiți „hamburghezi” întrucât tustrei, după absolvirea studiilor muzicale în București, s-au specializat în domeniile inițiatice ale compoziției multimedia și ale utilizării noilor tehnologii în muzică la Hochschule für Musik und Theater Hamburg. Este vorba despre Cătălin Crețu, Constantin Basica și Victor Alexandru Colțea. Toate piesele lor – ca, de altfel, muzica electronică în general – au lăsat să se întrevadă faptul că izvorăsc din toiul unor căutări și experimentări efervescente, cu adevărat pasionate, conștientizându-i în același timp pe spectatori de realitatea palpabilă a duetului creator care poate exista între mediul electronic și cel uman. Am fost martorul fascinat al „însuflețirii” reacțiilor muzicale pe care calculatorul, în funcție de context și de partitura concepută, le avea în timp real: răspunzând la stimulii pe care, prin intermediul unor mijloace tehnologice avansate precum senzori, Kinect sau Ipad, îi primea de la mișcările și gesturile artiștilor, mediul electronic intra în interacțiune directă cu „părinții” lui. Era creat astfel un acompaniament electronic instantaneu al partiturilor soliștilor și, de fapt, cu toții – artiști, spectatori și calculatoare – deveneam protagoniștii unei aventuri muzicale irepetabile, întrucât aceeași piesă putea fi mult modificată, de la o interpretare la alta, în funcție de tălmăcirea compozitorului.

 Lucrarea care a oferit cea mai completă și mai reușită imagine a acestei „umanizări” a mediului electronic a fost în mod programatic plasată în finalul concertului, deoarece ea și-a propus să reunească cele mai multe forțe multimedia (Kinect, live electronics și live video) și să le pună să conlucreze în mod creator cu interpreții (clarinetistul Alexandru Avramovici care, alături de calculator, era „dirijat” de către însuși compozitorul piesei, Constantin Basica). Lapidaritatea ironică a prezentării din programul de sală ne încunoștința din timp despre zona de interes a lucrării: „Această piesă se interpretează fără prescripție medicală. Se recomandă urmărirea cu atenție a informațiilor audiovizuale. Dacă apar manifestări plăcute sau neplăcute, adresați-vă compozitorului sau interpreților”. A urmat, așadar, o meditație audiovizuală tot mai neliniștită și mai fragmentată asupra resturilor neperisabile pe care mesajele publicitare le lasă în psihicul uman, înfățișându-ni-se din mai multe unghiuri un fel de arbore-neuron care, „contaminat” fiind, a ajuns să rodească tot felul de reclame, frânturi luminoase și gesturi sonore tot mai detașate unele de altele. Totul părea să fi izvorât dintr-o îngrijorare a autorului referitoare la întreruperile relaxante și interesate, la faliile tot mai dese (în fapt, niște neanturi umplute cu obiecte și prețuri) pe care reclamele le instituie în viețile noastre, făcându-ne să egalizăm și să coborâm în derizoriu – fie și în mod involuntar – orice poveste, peisaj sau mesaj, oricât de nobile ar fi ele. În acest sens, titlul piesei nu putea fi altceva decât o dorință a creatorului de a crea un dialog căutător de soluții cu fiecare dintre noi: Spune-mi ce să fac.
            
Cealaltă piesă prezentată de Constantin Basica – Deadline pentru orchestră de cameră, live electronics și video – a reprezentat rezultatul încordării creatoare de pe parcursul celor două săptămâni pe care compozitorul le-a avut la dispoziție pentru a satisface un deadline. Dată fiind inițiala lipsă de inspirație mărturisită de compozitor, lucrarea pe care trebuia să o dea la iveală într-un timp atât de scurt nu putea găsi o soluție mai ingenioasă decât axarea pe însăși condiția deloc confortabilă a termenului-limită, a lucrului la comandă. Căci, ca întotdeauna, presiunea timpului încearcă în zadar să răpună inspirația acelui creator inteligent care știe să treacă peste efectul ei inhibant și care realizează că, de fapt, ea însăși se poate transforma în subiectul creației. Astfel, deadline-ul devine adeseori o neprevăzută stimulare a propriului sine înspre o răbufnire creatoare cât se poate de inspirată. Lucrarea lui Constantin Basica reușește cu ingeniozitate să transforme subiectul termenului-limită în obiect artistic și, în plus, pare să își cunoască foarte bine limitele, întrucât partitura muzicală și povestea video se susțin și se potențează reciproc în permanență, ele nerămânând la fel de puternice dacă ar fi percepute separat.

Victor Alexandru Coltea
Foto: Stefan Firca

Mi-a mai reținut atenția cu deosebire piesa pe care Victor Alexandru Colțea a scris-o pentru chitară preparată și live-electronics: intitulată într-un mod cabalistic RinmoDeZer-Freq după numele efectelor timbrale utilizate (Rinmo = ring modulation, De = delay, Zer = harmonizer, Freq = frequency shifter), lucrarea ne pune în fața unei veritabile simfonizări a chitării, nemulțumindu-se doar cu – așa cum s-ar crede – însăilarea pastelată a unor efecte speciale, ci reușind chiar o coerență dramaturgică pigmentată din loc în loc cu fascinația pentru pitorescul sonorităților aflate.

Cât despre lucrarea prezentată de Cătălin Crețu – cel de-al doilea ciclu de Piano Interactions, intitulat „Clopote și mecanisme” –, mi s-a părut că, din dorința de a transmite spectatorilor fascinația pentru revelațiile sonore ale tehnologiei cu senzori controlată de computer (care unifica „pianul clonat digital, preparat după rețeta lui John Cage” cu pianul preparat), materialul muzical în sine a picat (mai ales pe parcursul interminabilelor interludii numite Bells) în ispita simplismului retoric. Efortul și dedicarea pianistei Adriana Toacsen au fost cu atât mai admirabile.

Muzică electronică II. O experiență sufletească.

În seara zilei de 30 mai, mi-am dorit ca intrarea-mi întârziată în Studioul de Operă să fie cât mai silențioasă, însă pleoscăiturile pantofilor îmbibați de apă m-au făcut să mă reped spre un scaun singuratic, cel mai apropiat de ușă, ocolind unele priviri condescendente și vag amuzate. Alergasem prin ploaie, iar acum bălteam fără prea mare entuziasm cu hainele lipite de piele, pregătindu-mă să fac față încă unui concert la care datoria de cronicar mă obliga să asist. După ce Lavinia Coman încheiase prezentarea noului CD de Ana Szilágyi – Flights –, Călin Ioachimescu i-a invitat pe toți spectatorii să se concentreze pe locurile din centrul sălii pentru ca sonorizarea îmbunătățită a lucrărilor de muzică electronică ce urmau (Dan Alexandru, inginerul de sunet, și Cătălin Crețu, cel care a realizat adaptarea multicanal a pieselor, merită cu prisosință toate felicitările) să poată fi percepută omogen și astfel să transforme concertul într-o „experiență specială”. Chiar așa a și fost. M-am așezat lângă un prieten, în centrul sălii, unde, o dată cu apariția primului sunet, am dat dintr-odată uitării trupul jilav și indispoziția.

Am fost luat prin surprindere. Nu numai că m-am lepădat de orice sfieli reticente și nejustificate pe care le-aș fi putut avea la adresa muzicii electronice (până atunci, aproape deloc frecventată de mine), însă, în cele din urmă, acest concert s-a dovedit a fi o experiență cât se poate de sufletească. M-am convins încă o dată că forța prejudecății este tiranică; căci se înșeală cine își închipuie că între domeniul plutitor-diafan al spiritului și cel artificial/anti-natural/anti-uman al computerului există o schismă care dovedește fără putință de tăgadă alienarea produsă de mediul electronic. Ca orice act creator, forța de persuasiune a muzicii electronice depinde de intențiile cu care este mânuită. În cazul concertului de față, compozitorii nu au ezitat să se aventureze în a medita la lucruri dintre cele mai „serioase” precum momentul genezei, biruința hristică asupra morții, sunetul imaginii, zumzetul orașului sau al naturii, atmosfera serenă din Preludiul la după-amiaza unui faun... Care neofit ca mine s-ar fi așteptat la asemenea preocupări în interiorul unui gen muzical ce le pare multora atât de „ne-uman” la o primă și superficială vedere? A trebuit să recunosc că muzica electronică ne ajută să pătrundem mai adânc în tainițele interiorității omenești tocmai datorită faptului că, până la urmă, tot de acolo a și izvorât, amintindu-ne că spiritul nu este o eșarfă diformă spulberată în vântul morții, ci are și el „carnea” lui care se cere revelată prin orice mijloace. Deci și prin intermediul computerului, această omnipotentă plăsmuire care împlinește visul de veacuri al omenirii prin întronarea imaginarului, a ficțiunii, a virtualului deasupra tot mai iluzoriilor și multiplelor realități.

...M-am adâncit așadar în întunericul sălii și, pentru prima oară în viață, am avut „curajul” să ascult cu ochii închiși, așa cum simțeam că în jurul meu se petrecea într-un mod mult prea unanim pentru ca să nu ader și eu la această atitudine. Am presimțit atunci ce poate însemna veșnicia: căldura unor singurătăți personale regăsite unele pe altele, adunate în căușul unei Singurătăți împărtășite. Simțeam cum fiecare din spectatori este atât de adâncit în sinele propriu, încât ajungea să palpeze rețeaua interconectată a rădăcinilor împletite între toți spectatorii, presimțind țesătura întregii săli. De fapt, închizând ochii, nu mai eram spectatori; rămăseseră din noi doar conștiința și auzul, complet destrupate. Astfel, ascultând, ne-am văzut făcând iarăși parte din apele întunericului primordial, de acolo de unde vocabula hindusă Aum a dat naștere lumii. Prima lucrare românească de muzică electronică, scrisă de Corneliu Cezar în anii 1965-67, năzuiește să recreeze tocmai obârșia primă/ultimă prin echivalarea pregenezei cu un sunet fundamental peste care, la chemarea irezistibilă a oftatului adâncurilor Aum, prind ființă și se suprapun armonicele și flashback-urile tuturor evenimentelor, lumilor, posibilităților pentru ca, la începutul sfârșitului, să răsune însăși Vocea rostind, în limba-i zămislitoare, un sigiliu ocult și apoi retrăgându-se în somnul veșniciei, în preaplinul adâncurilor primordiale însămânțate în silaba Aum. Ca mai toate punctele de pornire, această capodoperă tulbură prin lapidaritatea suficientă și sugestivă cu care developează viața sonoră a Universului, dându-ne posibilitatea de a pregusta din sentimentul certitudinii că am făcut cândva parte din miezul pregenezei. La celălalt capăt, prin mijlocirea următoarei lucrări – Transcendență de Ana Szilágyi – am pregustat din sentimentul certitudinii că vom face cândva parte din eternitatea postapocaliptică. Mai întâi, sonoritățile subtile ale unor instrumente și voci prelucrate cu mijloace electronice se amplifică și își ating inevitabilul punct terminus în persistența liniară a sunetului si „(ce simbolizează moartea, v. Wozzeck de Alban Berg)”, pentru ca mai apoi piesa să caute să răsune înspre noi ca o prefigurare a veșniciei viitoare ce va fi instaurată de „biruința asupra morții”, bazându-se pe „o cântare ortodoxă, înregistrată la slujba de duminică în Biserica ortodoxă română din Viena”. Compunând această lucrare „în perioada dintre Paștele catolic și cel ortodox”, Ana Szilágyi s-a păstrat în mărturisita zonă de interes pentru „ceea ce se află în spatele realităţii, ceea ce este înalt sau profund”. Iar eu nu am încetat să mă uimesc de înfrățirea atât de neașteptată pe care compozitorii o stabilesc între elanul metafizic și mediul electronic – o înfrățire ce devine atât de convingătoare tocmai pentru că mediul electronic nu este decât ceea ce este, adică un mediu pentru voința creatoare.

Plasată într-o zonă ambiguă, de graniță, Dusk de Adrian Borza și-a propus – printr-o tehnică foarte originală numită „morfogeneza sunetului imaginii” (ce presupune traducerea, prin intermediul calculatorului, a „caracteristicilor vizuale – formă, strălucire, culoare – în calitățile sunetului – înălțime, durată, intensitate, imagine stereofonică”) – să reprezinte „dilema misterioasă dintre zi și noapte, lumina dintre răsăritul și apusul soarelui, starea dintre vis și realitate, sensul efemer al clarobscurului”. Astfel, dacă prin piesele de până acum ne obișnuiserăm cu revelarea planurilor cosmice, Dusk ne-a absorbit ca un vortex, propulsându-ne în însuși pulsul difuzelor interstiții ce urzesc țesutul subatomic al materiei.
            
Următoarele două lucrări – Zumzet de Nicolae Teodoreanu și Digital birds de Călin Ioachimescu – au fost oarecum mai „telurice”. Prima a creat niște „personaje sonore” pitorești prin profilul lor nu lipsit de umor, personaje ce mișunau de colo-colo, se căutau, se „înghionteau” unele pe altele, alcătuind astfel un zumzet („când gălăgie, când liniște”) a cărui acoperire părea fie urbană/naturală, fie omniprezentă. Iar Digital birds s-a ipostaziat practic într-un corespondent computerizat al unei ambianțe sonore pline de trepidanta viață păsărească și de cele adiacente ale ei, făcând trimitere atât la „atmosfera serenă a Preludiului la după-amiaza unui faun”, cât și la universul artistic-ornitologic al lui Olivier Messiaen. 

            
Pentru (puținii) cunoscători, Natural-Cultural de Octavian Nemescu nu mai are nevoie de prezentări elogioase. Însă pe lângă „muzica spectralo-arhetipală” a acesteia (compusă în 1973, 1983 și distinsă în 1985 cu premiul Confederației Internaționale a Muzicii Electroacustice), concertul discutat aici i-a pus pe spectatori față în față cu ineditele proiecții video ale lui Mihai Cucu. A fost o „resuscitare” binevenită, întrucât văzul, cel mai plin de sine simț, nu suportă cu plăcere atât de îndelungate stări de repaos precum cele la care îl supuseseră piesele prezentate până acum. Astfel, am putut observa cum urmărirea unor modele audiovizuale abstracte poate fi cel puțin la fel de palpitantă precum urmărirea unui film de acțiune, întrucât ea stimulează conexiuni (fie și aproape imperceptibile) cu acumulările imaginare specifice fiecărei subiectivități. A fost de ajutor în acest sens scenariul compozitorului care, în năzuința sa de a reface, prin intermediul imaginarului creativ, traseul nașterii Universului, este mult mai „sistematic” decât Corneliu Cezar în Aum, el propunându-și să sugereze rând pe rând „Big Bang-ul, Nașterea Galaxiilor, a Naturii, Momentele Creației, în cele 6 zile biblice, ivirea esențelor acustice aparținând celor 4 regnuri existențiale: mineralul, vegetalul, animalul (insecte, păsări, animale) și umanul.” La nivel sonor, tot acest proces urmează modelul arhetipal al unei spirale a oului care – prin închegarea, pornită din centru și extinsă evolutiv spre acut și grav, a acelei trinități a armonicelor nr. 1, 6 și 80 ce alcătuiesc trisonul major (do-sol-mi) – face posibilă creșterea unui „arbore al vieții, Arhetip al arhetipurilor”. La nivel vizual, Mihai Cucu a intuit cu prodigiozitate ilustrarea pur-abstractă a tuturor momentelor Creației (diferențiind prin culori și modele survenirea fiecăruia din cele patru regnuri existențiale enumerate mai sus) în sânul Galaxiei-mamă rezultate în urma exploziei originare. Singura plăsmuire emancipată de modelul abstractului multicolor va fi, bineînțeles, chipul uman care, adoptând modelul ordonator al culorilor alb și negru, va coagula și va limpezi forma copacului sonor, antrenându-l în rodirea unor „fructe” culturale sugerată de un pian ce cântă melodii ascendente. Cu o desăvârșită clarviziune, proiecția video dă concretețe binomului inclus în titlu: dezordinea multicoloră a naturii – ordinea monocromă a culturii. Străfulgerarea finală care propulsează cu repeziciunea rachetei pianul în registrul acut și lasă, pentru o fracțiune de secundă, să se întrevadă umbra mâinii divine întinse spre cea a lui Adam, aduce o altă intuiție extraordinară a lui Mihai Cucu; amintind celebra pictură a lui Michelangelo, este proclamată astfel consumarea puterii omului de a imagina crearea naturalului numai în interiorul sferei culturalului.
            
Nu cred că după un asemenea concert doar eu am fost cel nins cu polenul ideilor și al sentimentelor. I-am văzut pe toți spectatorii urnindu-se cu greu din întuneric înspre gestul convențional al aplauzelor finale. Trezirea a fost treptată, iar aplauzele au devenit încetul cu încetul tot mai călduroase. Prin mijlocirea sufletului „electronic” al creatorilor, fusese regăsit în sufletul fiecărui spectator un făgaș ce amenința să fie năpădit de buruienile uitării. Ieșind în liniște din Studioul de Operă și Multimedia, părea că fuseserăm cu toții reținuți – timp de nici două ore – în interiorul unui pântec matern, hrăniți acolo și apoi renăscuți purificați înapoi înspre lumea din care veniserăm. Eram pe deplin împăcați cu gândul că întâlnirile de acest gen se opun prin însăși natura lor fenomenului răspândirii de fluturași promoționali în rândul „maselor”; ele nu suportă popularizarea, titrarea masivă, distribuirea așa-zis „democratică”. Fără a stârni valuri în jurul lor, cad în surdină până în structurile cele mai din adânc, acolo unde accesul este limitat. Acesta a fost sentimentul general pe care l-am resimțit pe parcursul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi – un sentiment care se îmbină perfect cu ritmul retragerii cornului de melc într-o cochilie fermecător șerpuită. 

Vlad Văidean


Niciun comentariu: