joi, 26 martie 2009

Cum se compune?

La aprobarea Dianei, reiau si aici confesiunea anului scrisa initial pe Armonii (link in stanga paginii)
Am primit intrebarea asta de doua ori in trei zile , un coleg de la cursul de foto a fost extrem de curios si nu s-a lasat pana nu am detaliat...
Prima data m-am eschivat, am spus ca nu se poate explica...ca e prea complicat, adevarul e ca m-a luat putin prin surprindere intrebarea, ba chiar m-am simtit usor expusa, in sensul de expozitie, de expunere pe care nu simteam deloc nevoia sa o fac, m-am intimidat la propriu, taman eu! indrazneala in persoana, ca si cum as fi fost scoasa din cochilie fara sa-mi doresc si fara sa-mi amintesc ca exista o lume si afara..... Si de ce? Tocmai pentru ca n-am mai compus demult, n-am mai trait creatia pe viu, si-atunci, cum sa ma apuc sa povestesc? Si ce sa spun? Sunt o fiinta (extrem de) mult prea :D vorbareata, dar de fapt esentialul nu-l spun cu una cu doua....
A doua oara n-am reusit sa scap asa de usor si-am inceput sa indrug verzi si uscate despre timp, si despre cum il construim in muzica, si despre memorie, si ca se porneste de la un sentiment... cu timpurile suprapuse, cu polifonia dintre prezent si trecut.....bullshit.
Adica bineinteles ca e perfect adevarat, cu asta ma ocup de cativa ani incoace, ba as indrazni sa spun ca dintotdeauna m-a interesat doar asta, cum inving timpu asta nenorocit care-mi sta impotriva, sau de fapt, cum sa ajung sa-l iubesc tocmai pentru ca fuge , si pot sa-l intorc din drum numai daca fac muzica (sorry, in foto nu cred chiar atat de mult...cred ca de acolo si problemele pe care le am in a ma exprima vizual, desi iubesc fotografia din tot sufletul, insa voi fi mereu partinitoare in ceea ce priveste compozitia)
Dar oare voi reusi vreodata sa explic cum se compune?
Ceea ce simti atunci cand pui notele pe hartie? Si cum realizezi deblocajul? (thanks again pt aide memoire de data asta, despre deblocaj vroiam de vreo 2 luni sa scriu...)
daca ar fi sa fac o paralela...seamana cu ce zice Ferko despre indragostirea de subiect atunci cand fotografiezi.
Numai ca la compozitie tine muuult, mult mai mult.
In primul rand ca e secunda de gratie pe care nu ti-o permiti oricum...oricand. Trebuie sa ai antenele foarte bine acordate pe frecventa Universului. Acum cativa ani am avut un blocaj imens, atunci m-am apucat de foto! Ei bine, da, fotografia m-a reapropiat de compozitie. Desi habar n-aveam despre ce e vorba, dar ma simteam creativa cu aparatul in mana. Intrasem intr-o stare de surescitare extrem de simpatica, am scris trei lucrari una dupa alta in anul acela, toate trei s-au cantat, la ultimul concert am si expus cele cateva poze mai bune. Unde vreau sa ajung...nu exista metode standard de deblocaj, in afara de binecunoscutele lucrat cat mai mult si sensibilizat cat mai mult.
Cum facem sensibilizarea?
In primul rand visand. Cat mai des, cat mai mult, cu ochii deschisi, fireste. Cu ochii deschisi la orice amanunt , creat povesti din fiecare obiect, citit, mers la concert, visand, visand, visand....
Cum lucram? nebuneste. fara pierdere de energie, tot timpul la temperatura de fierbere, si bineinteles, visand, de data asta lucid....

(observati cat de tare sunt la teorie :D )

Cum lucreaza un compozitor?
In primul rand, isi da sufletul pe foaie. Hiatusurile nu sunt permise. Imediat devine plicticos, previzibil, banal.
Un compozitor trebuie din cand in cand sa uite tot ce-a invatat. Compozitia este o permanenta redescoperire interioara. Nu conteaza ce tehnici stii sa aplici...ce instrumente folosesti, e acelasi lucru daca scrii pentru orchestra sau pentru un singur instrument, tot exista momente in care uiti totul si scrii doar din nebunie.
Dar totodata un compozitor e ca un chirurg, e taios, e aspru! Daca ideile nu-s ascutite, nu-s tari, totul e in zadar. Aici intervine stiinta.
Eu cand compun ma uit pe zeci de partituri, uneori simt nevoia de Schubert, de foarte mult Schubert....alteori vreau doar sa vad cum a orchestrat Ligeti o anumita masura din sectiunea a doua a nustiucarei lucrari...alta data ma intereseaza doar o toccata de Bach, si asta indiferent pentru ce scriu. Intotdeauna imi trag un pic din seva de la maestri...de ce? Urmeaza punctul 3.
Oboseala.

Ai nebunia, ai stiinta...dar obosesti. Pentru ca e greu. La inceput sa spunem ca imi fac o oarecare schema..aud in cap cam cat dureaza fiecare sectiune , incerc sa nu pierd nicio secunda sentimentul care m-a indemnat sa scriu muzica respectiva. Trebuie sa-l concretizez permanent in materie sonora, descopar ce anume se potriveste in conformitate cu sufletul meu din acel moment.
Cam ca la fotografie, cand alegi un anume tip de perspectiva pentru o poza, sau alegi sa maresti timpul de expunere, sau alegi sa inchizi diafragma, sa urci sau sa cobori punctul de statie, sa incadrezi mai neobisnuit sau mai clasic..... Ah, cat de usoare par toate astea pe langa a scrie muzica! Iertare fotografi din toata lumea :), stiu pe pielea mea ca e f greu sa te decizi, mai ales ca e vorba de fractiuni de secunda. La muzica dureaza nitel mai mult.
Ei bine, si cand seaca izvorul de inspiratie, recurg la partiturile mele dragi.
Uneori nici macar nu analizez. Cant pur si simplu la pian, imi face bine sa simt in degete rezolvarile lor, ale compozitorilor mei preferati, fara sa le gandesc. Se reduce totul din nou la senzorial, la visare, la indragostire.

Asta ar fi sa spunem partea frumoasa. Mai urmeaza insa.
Despre chin si durere v-am povestit? despre lacrimi? sute , mii de lacrimi? despre disperare, despre angoasa, despre spleen? Cand am fost in Germania, ma intrebau colegii ce urmeaza sa fac in dupa amiaza respectiva..le spuneam ca am de compus, la care mi se ura zambind "viel spass".
Cum adica??
Am fost extrem de revoltata...compozitia nu e o distractie, nu e o gluma...e o drama, e o lupta, e o rupere din tine catre tine si catre ceilalti.....e pus fiinta ta pe tava si dezvelirea celor mai vibrante corzi, care se pot rupe oricand, sunt vulnerabile in raport cu indiferenta....
Ca Mozart a scris extrem de usor...aiurea!! tehnic ii venea usor, dar inauntrul lui...stie cineva cum a fost? Sau Bach...care a scris ultimul coral plangand....
Daca se compune doar cu viel spass nu iese treaba....si iata cum se iese si din blocaj, suferind , macar putin....nu exista iubire profunda fara portia de durere. Iar compozitia e Iubire, cu I mare.


S-o mai zic si pe ultima?
Cum compun eu? Sincer?
Rugandu-ma la Dumnezeu sa nu ma lase balta, macar de data asta, macar acum sa ma mai tina asa, nebuna, disperata si fericita. La fiecare lucrare e cate un acum, bineinteles :)

Eh, si cum era sa povestesc toate astea in 3 minute? O ora am scris la randurile astea. Am venit pe jos de la biblioteca, pana acasa, m-a cam batut vantu pe bulevard, dar a fost frumos, am putut sa ma gandesc la o groaza de chestii pe care in autobuz nu le pot dezvolta, e prea multa lume...acasa ma sanctioneaza copiii daca ma simt cu gandurile aiurea....
Si oricum, e zadarnic, prevad ca v-am lamurit bustean.
Pentru cei mai cu picioarele pe pamant, da , chiar aud in cap notele alea dupa care le transcriu :))

Voi cum compuneti?

:D

Lolea si gadilatul de urechi

Am gasit aici un interviu foarte interesant cu Cristian Lolea, unul dintre cei mai buni compozitori romani (tineri, hai sa fim politicosi) de astazi. Asta ca tot promitea Sabina ca ne povesteste "cum este sa compui". Despre Lolea aflati mai multe daca cititi ce spune si ascultati ce scrie.

Insa ce m-a distrat cel mai mult la interviul respectiv - in afara de mentionarea pisicii Margareta ca muza inspiratoare - a fost citirea comentariilor Foarte tare, frate. De la "Carmina Burana" a lui Orff nu s-a mai scris muzica, si pe nimeni "nu intereseaza" aberatiile noastre sonore, noi - asa zisii "'telectuali romani". Sa-l cred pe cuvant pe individul care a scris? sau sa ii recomand sa se plimbe un pic in directia unei gropi? Altcineva isi marturisea conceptia profunda, ca "muzica e ceva care gadila placut urechea", de unde si lipsa de interes pt muzica domnului Lolea.Care nu ii gadila nimic, se pare.
Mda.Muzica, aceasta Cenusareasa tinuta in suturi de toti - daca celelalte arte isi permit sa EXPRIME tensiuni, tragism, tremur, dramatism, spaime, sa isi puna intrebari, sa caute raspunsuri, sa incerce sa exploreze, sa cucereasca, sa NU fie incluse in domeniul DECORATIVULUI, muzica e redusa la functia de "fundal" care eventual sa te faca sa te simti bine la o bere sau la o intalnire amoroasa. (acuma sa nu intelegeti ca muzica lui Lolea exprima numai tensiuni, tragism, etc, dar vad ca orice MICA intentie de originalitate, de iesire din cliseele timbrale, e catalogata drept psihotica). Imi zboara gandul la cei care isi cumpara tablouri in functie de Feng Shui si de ce gama de culori au in sufragerie.
Nu am nimic cu libertatea de opinie, "gusturile nu se discuta" zice o vorba inteleapta (na, mie nu imi place Orff, de exemplu), dar unele lucruri sunt strigatoare la cer. Prin "lucruri" inteleg atitudini, atitudini nocive, arogante, lipsite de orice respect, atotstiutoare si promovatoare de suficienta si banalitate.

Astept opinii din partea voastra, ai' de cititi Contemporania. Pentru voi ce inseamna muzica? Ce muzica ascultati? Ce asteptati de la o muzica?

marți, 24 martie 2009

Calin Ioachimescu. Compozitor si Rafinat.


"Rafinament coloristic". Sintagma cu dublu tais in scrierile "despre muzica". Devenit cliseu muzicologic, este aplicata fara discernamant - cateodata - in mai toate cronicile posibile. Pe langa aceasta latura usor penibila, sintagma mai are si darul de a trimite melomanul cu gandul la sonoritati edulcorate, zaharisite, la "muzica frumoasa" care "gadila placut urechile" s.a.m.d., la impresionism sau hedonism, in fine, la lirismul general acceptat. Exista insa situatii in care "rafinament coloristic" se poate referi la altceva. La o originala combinare de timbruri care creeaza o noua sonoritate muzicala, care te trage de urechi si iti ciuleste atentia. La urma urmei, si barbarul Stravinski era RAFINAT in orchestratie (ma refer la perioada "rusa", "Sarbatoarea primaverii"). Si, la urma urmei, habar nu am cu CE sa inlocuiesc "rafinament coloristic". Chiar nu stiu. "Acel-ceva-care-face-ca-muzica-ta-sa-sune-proaspat-si-interesant" nu merge, e prea lung.

Calin Ioachimescu are "acel-ceva". Mai mult ca sigur nu stiti despre cine vorbesc. Este unul dintre cei mai talentati compozitori romani. A implinit recent o varsta rotunda, nu mentionam :) si a avut un "portret de compozitor" organizat de catre Uniunea Compozitorilor in Aula Palatului Cantacuzino (Muzeul George Enescu, Calea Victoriei -sic! - nr....habar nu am. Casa cu lei).

"Eu nu ma pricep sa vorbesc...cele patru piese pe care le daruiesc in seara asta vor vorbi pentru mine." Asa a debutat micul concert, al carui public s-a prezentat in numar restrans - asta e, mai mult vin si fursec de persoana, ne-am obisnuit cu prezenta rarefiata la concertele de muzica contemporana. Cu o autoprezentare modesta - prea modesta - a unui compozitor si a unui om retras. Retras in lumea lui, a sunetelor (pe langa compozitor, Calin Ioachimescu este si un foarte meticulos inginer de sunet, facand regia la Radio si ajutandu-si colegii in ale suferintei in studioul Uniunii Compozitorilor).

Nu vreau sa insist cu o cronica a concertului. As vrea numai sa subliniez cateva lucruri.

Primul: Ioachimescu este un artist care are ce sa spuna si o spune Bine.

Al doilea: muzica sa este o muzica dialectica, o coincidenta a contrariilor: tragism auster, tandrete dura, natura artificiala. Aceste caracteristici au fost relevate in aceasta seara prin cateva lucrari importante ale compozitorului. Doua cvartete de coarde - interpretate de Cvartetul Florilegium, o piesa pentru violoncel si "banda" (mediu electroacustic), "Celliphonia", piesa deja celebra in randurile violoncelistilor (interpretata de sotia compozitorului, excelenta Anca Vartolomei) si lucrarea "acusmatica" "Digital Birds" (muzica electronica).

Al treilea lucru: Ioachimescu este un (re)creator de spatiu, de spatiu arhetipal, de spatiu atemporal in care sugestiile de muzica traditionala romaneasca in starea ei cea mai pura, mai esentializata, mai stilizata intr-un limbaj "nou" se imbina cu sugestii ale naturii. O natura "artificiala", cum am vazut in "Digital Birds" (lucrarea mea preferata din concert). Pasari metalice ne-au inconjurat din 4 boxe, dand o senzatie de pestera a inceputului. Spatiul s-a modulat lent, purtandu-ne intr-o calatorie surprinzator de organica si proaspata in ciuda sonoritatilor "voit" electronice (cantece de pasari prelucrate prin reverb si diferite filtre). Ciripiturile se tranformau din cand in cand in mecanisme muzicale. Dupa niste tunete din strafunduri piesa s-a terminat un pic cam brusc, am fost rapid si dur scosi din starea in care ne scufundasem, din aceasta realitate paralela in care muzica de calitate ar trebui sa te initieze. Sugestii "arhetipale" au existat si in "Celliphonia", de exemplu, unde violoncelul - exploatat aproape la maximum - sugera ba fluiere (prin flageolete in acut), ba buciume suprarealiste (insotit de "banda"), ba picuri de ploaie metalica.

Al patrulea si ultimul lucru, Ioachimescu este un maestru al cotopirii sunetului (muzical) cu zgomotul, tendinta urmata de atat de multi in secolul trecut si in cel actual si realizata Bine de atat de putini. Nu ar trebui sa pretuim numai "sunetul curat", diamant slefuit, ci si pe cel abia scos din maruntaiele pamantului. Cel "murdar" cu mici zgomote, cu nisip in ghetute, cu personalitate.

Dar despre asta, si alta data.

joi, 19 martie 2009

Romanesc 100 % versus obiectivul alb serie L

Daca va asteptati de la mine sa scriu o cronica normala, va rog sa nu cititi randurile urmatoare.
Am ajuns la concert cu o teribila durere de cap, dupa o zi absolut ingrozitoare, inceputa in forta la ora 5 dimineata.
Insa de cum am intrat in Ateneu am avut senzatia de "acasa" pe care o am de la varsta de 7 ani, cand am pus prima data piciorul acolo . Din pacate, impresia de familiaritate a fost puternic intarita de mana de oameni prezenta in sala.
Cu exceptia unui grup de turisti germani , absolut toata lumea imi era extrem de cunoscuta. Nici nu e greu, lumea muzicala e destul de mica incat sa cunosti cele 40 de persoane prezente in sala....Nu mai comentez aspectul asta, o las pe Diana, insa a fost efectiv JENANT ca asemenea interpreti, cu un asemenea program, ingrozitor de accesibil, sa aiba un public atat de restrans.
Insa nu despre asta vroiam sa va povestesc. Asa ca trecem peste introducere si incepe mica noastra poveste....

A fost odata ca niciodata un recital de muzica romaneasca, in sala Ateneului.
Eu stiam ca la recitaluri te duci sa asculti muzica.
Ei bine, nu, unii se duc sa faca poze.
Si nu orice fel de poze, ci poze profi (a se citi poze cu canon cu live view si obiective seria L....)

La piesa de Enescu fotograful nu a nimerit doar momentele de forta ca sa declanseze.
Absorbita de frumusetea muzicii simteam undeva ca ma deranjeaza un click foarte familiar. Mi-am zis ca e doar imaginatia mea bolnava de fotograf in devenire , asa ca speriata de amploarea pe care a luat-o obsesia mea din ultimii ani am intors repede capul sa vad ce se intampla! N-am vazut nimic, asa ca mi-am vazut mai departe de ascultat muzica. Deodata, iarasi, Click! Am avut inspiratia de a ma uita si un pic mai in fata...da acolo era, el, cu L, cu Canon, in primul rand, cu ditamai tunul. Cu parasolar, fireste!!! Dupa ce mai clickaie de 2 ori se termina piesa, aplaudam, baietii canta minunat, nimic de zis, Diana e la inaltime la datul paginilor si mai are si niste cizme bestiale, poate pe ea o pozeaza...asta e, las ca ies si io din blugi imediat ce mai creste Praslea.
Piesa a doua imi era complet necunoscuta asa ca am dat mai putina importanta fotografului. Dar totusi, atrasa ca un magnet de zona L , observ ca el scoate tunul...si il inlocuieste cu altul..mai...MARE!! Imens, alb.....cu ditamai...parasolarul fireste!! Toate schimbarile se fac in timpul cantatului. Se aud fermoare trase, click de la fixarea obiectivului...si apoi....expresia lui de suprema satisfactie. Nu stiu ce Dumnezeu pozeaza ...clapele de la flaut? Ochelarii lui Ionut? degetele lui Horia?? Face macro la concert?
Povestea se continua si la piesa lui Cornel Taranu, recunosc eu ca la partea a doua a sonatei am urmarit numai fotograful, pentru ca lucrarea se lungea proportional cu epuizarea ideilor....
Dupa primele 3 poze a urmat o pauza, trebuia asezat gongul pentru lucrarea Dianei.
Am incercat sa o atrag pe Diana sa stea in fata langa mine, dar am avut buna inspiratie sa ma las tarata de ea putin mai in spate. Da, inspiratia! Pentru ce eL s-a asezat exact in fata locului unde am stat prima data...probabil ca nu m-as fi putut abtine de la un comentariu rautacios si mi-ar fi stricat toata buna dispozitie cu clickaiturile.

Si piesa Violetei Dinescu si cea a lui Vasile Jianu au fost cantate impecabil, s-a aplaudat, a fost frumos.
Si urmeaza "play", piesa cu gong. Care mi-a placut la fel de mult ca prima data cand am ascultat-o.
Da, Diana e prietena mea, dar criticile ni le spunem extrem de sincer. Noi amandoua credem in proprietatea muzicii de a captiva, de a vraji, de a te transforma...
Lucrarea Dianei a facut asta cu mine, si cu toti cei din sala! A fost cea mai aplaudata lucrare. Si cea mai contemporana dintre toate! Cum stam cu muzica noua de neinteles? spuneti-mi si mie atunci de ce se aplauda minute in sir o piesa noua, pe cand un Vasile Jianu nu capata decat aplauzele necesare pregatirilor interpretilor pentru urmatoarea lucrare?

Dar. Exista un mare dar.
In timp ce ma lasam captivata de sonoritatile imaginate de Diana, apare Ea si se aseaza langa eL. Isi da jos geanta, isi da jos haina. Din geanta...isi scoate si ea aparatul. Mai schimba doua vorbe cu L. Ea strabate evident TOATA sala pentru a ajunge langa eL. Si fotografiaza, la fel de zgomotos.
Sincera sa fiu, mi-a picat fata:)
Noroc ca dupa ce s-a terminat lucrarea Dianei , restul pieselor au fost mult mai lejere. ne-am simtit bine, ne-am distrat, interpretii au cantat absolut minunat, parca imi trecuse si gustul amar cu publicul putin numeros, in fond in spate erau Cristi Lolea, Matei Ioachimescu, Mihai Maniceanu, Claudiu Iacob, adica ai nostri, ai mei .... :)
va las in continuare programul, il mai scriu odata ca sa vedeti cat de lejer a putut sa fie....
* George Enescu – Cantabile și Presto
* Tudor Ciortea – Sonata
* Cornel Țăranu – Sonata
* Violeta Dinescu – Kata
* Vasile Jianu – Preludiu și Rigaudon
* Diana Rotaru – Play!
* Petre Elinescu – Dansul vrăjitoarelor
* Dan Dediu - Șapte notturnissime
* Tiberiu Brediceanu - Suită

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea mea.
Astept si alte povesti ale concertului:)

miercuri, 11 martie 2009

Romanesc 100 % reloaded


Duo de soc Ion Bogdan Stefanescu (flaut) si Horia Maxim (pian) isi continua ciclul de concerte realizate exclusiv cu muzica romaneasca, mai veche si mai noua. Urmatorul lor concert va avea loc la Filarmonica George Enescu, miercuri 18 martie la ora 19. In program:

* George Enescu – Cantabile și Presto
* Tudor Ciortea – Sonata
* Cornel Țăranu – Sonata
* Violeta Dinescu – Kata
* Vasile Jianu – Preludiu și Rigaudon
* Diana Rotaru – Play!
* Petre Elinescu – Dansul vrăjitoarelor
* Dan Dediu - Șapte notturnissime
* Tiberiu Brediceanu - Suită

Calitatea celor doi interpreti poate nu mai are nevoie de periaj, sunt amandoi muzicieni vituozi, dedicati trup si suflet actului artistic - atat contemporan cat si din epocile trecute. Sper ca programul atat de "neaos" sa nu creeze disconfort unor posibili auditori interesati sa ii auda pe cei doi. Daca noi nu ne cunoastem muzicile, atunci ce pretentie sa avem de la case mai mari? Hai la concert, neamule!

marți, 10 martie 2009

Prin Codrul lu' Tafeal

(foto: Simone Keller, Teresa Hackel, Irina Ungureanu - Trio Tafeal)

Murmurul din sala se stinge treptat si spectatorii intra in starea semi-pasiva de auditor politicos. In fata lor, trei fete firave, cu un aer boticellian, putin timide, putin emotionate, se pregatesc sa cante. Este un concert de muzica contemporana, intr-o sala cu un aer underground din Basel. Un concert al ansamblului Tafeal.

.....


Putin peste o ora mai tarziu, aerul din incapere s-a schimbat. Figurile oamenilor sunt schimbate. Nu mai destinse, nu mai vesele, mai…altfel. Sunt fetele unor oameni care au asistat la un act de magie. Fetele unor oameni care au simtit o muzica. Fetele unor oameni care au participat la un fapt artistic.

Trio Tafeal (Irina Ungureanu, voce, Teresa Hackel, flaut dulce, Simone Keller, pian) si-a inceput existenta acum abia doi ani de zile, la Sibiu (pe atunci, capitala europeana culturala, prinsa in programe artistice). De atunci, cele trei muziciene canta regulat in Elvetia (si nu numai); vor canta si in cadrul festivalului de muzica noua din Bucuresti, in luna mai a acestui an (“Saptamana Muzicii Noi, 2009”). Am avut ocazia sa la ascult in cateva randuri, o data la debutul lor sibian, de doua ori in Elvetia si de mai multe ori prin intermediul inregistrarilor.

Membrele ansamblului sunt artiste de exceptie, in ciuda varstei lor. Irina Ungureanu, deja o prezenta cunoscuta si in spatiul romanesc, este nascuta in 1984 la Bucuresti, insa traieste si s-a format ca soprana la Zurich. Nu este numai o specialista a repertoriului "clasic", ci si in domeniul improvizatiei, a muzicii traditionale romanesti, a teatrului muzical si, in general, in orice ii atrage atentia, mereu "ciulita". Teresa Hackel, nascuta in 1981 in Berlin, preda in prezent atat Blockflöte ("flautul dulce", de lemn, vertical) cat si improvizatie libera la Conservatorul din Berna. Simone Keller (1980) este o pianista extrem de activa in spatiul elvetian, membra a multor ansambluri specializate pe muzica noua.

Mi se pare chiar banal sa pomenesc despre neasteptata coeziune, organicitate a atat de tanarului ansamblu, despre modul atat de natural in care interpretele se simt una pe alta, se completeaza, dialogheaza si isi fuzioneaza timbrurile pe scena - in ciuda tracului. Pentru ca ce este in primul rand evident este ca oamenii astia canta cum respira, simt o nevoie aproape patologica sa se exprime prin muzica si in muzica, acesta fiind si motivul pentru care impactul asupra celor din sala este atat de mare. Irina rataceste pe scena ca un elf desprins dintr-o poveste straveche, intr-un zbucium aerat continuu, intr-o continua transformare, intr-o continua cautare vocala, de la cristalinul belcanto la emisii guturale, de la delicatete la voluptate, de la sunet la zgomot, de la cant la respiratie intretaiata. Are o prezenta scenica aproape socant de vie si de expresiva; la fel de zguduitoare este expresivitatea vocii. Teresa, o virtuoza a flautului dulce, canta ca un acrobat pe sarma - de altfel, majoritatea timpului pe scena este petrecut intr-un picior: atat de fragil este echilibrul sunetului, insa atata de hotarat in maini potrivite. Daca majoritatea dintre noi isi inchipuie flautul dulce potrivit numai rafinamentelor cu parfum de epoca, nu au auzit intreaga paleta timbrala de care acest instrument, aparent atat de delicat, este capabil. Simone scormoneste ca un vrajitor agil atat in maruntaiele metalice ale pianului cat si pe clape, dand dovada de o maturitate artistica dublata de un entuziasm al descoperitorului de sonoritati.

Tafeal isi construieste concertele ca pe niste povesti in trei acte. la fel a fost si acest ultim concert la care am asistat la Basel; Codrul lu' Tafeal este un spatiu atemporal, miraculos, in care coexista cu naturalete lumi sonore atat de diferite incat nu ai putea crede ca se pot topi una intr-alta cu o asemenea usurinta: spatiul muzicii noi, "contemporane" (lucrari dedicate ansamblului si slefuite constiincios impreuna cu compozitorii*) este unificat de un liant inedit: improvizatie libera si/pe muzica traditionala romaneasca - doine, cantece de dor, a caror bruta puritate este subliniata de re-interpretarea lor intr-un context estetic "nou" si original.

Intr-o mult prea putin originala si inspirata concluzie, tin sa mentionez ca exista trei feluri de interpreti (muzicali) pe lumea asta: interpreti prosti care isi dau sau nu isi dau silinta sa se autodepaseasca, insa in zadar, interpreti buni care canta "ca la carte", la fel de corect cum si-ar indeplini munca la un serviciu si interpreti buni care fac arta. Care schimba putin lumea prin placerea si prospetimea cu care canta. Trio Tafeal face parte din ultima categorie

*Iata programul concertului:
Actul I: Daniel Fueter, "Echo auf ein Gedicht von Marin Sorescu" (pentru trio) - "Pe vale tato" - improvizatie - Bartok, din "Dorfszenen" pentru voce si pian
Actul al II-lea: Improvizatie - Max E. Keller, "Verschmelzungen" (pentru Blockflote si pian) - "Geaba-i luna lumina
Actul al III-lea: "Mandra floare-i norocul" - Beat Gysin, "Am legat" (pentru trio si medii electronice) - ca si prima lucrare, pe poezia "Am legat" de Marin Sorescu.

miercuri, 4 martie 2009

Bere si muzica noua (printre altele)

Au aparut informatii despre cursul de arta contemporana IConArts - Cisnadie 2009 aici.

O modalitate foarte simpatica de a combina "vacanta" cu "arta noua" cea-atat-de-greu-inghitibila. Dupa cateva ber..., aaa, conversatii cu tinerii artisti, va parea totul mult mai roz.