vineri, 18 decembrie 2009

Concert GAME

In seara asta (18 decembrie), orele 19:00, in sala Studio a U.N.M.B. (str. Stirbei Voda 33), concert de percutie al ansamblului GAME: conducatorul, minunatul Alexandru Matei, profesor U.N.M.B. si studentii sai sau fostii sai studenti.
In program, muzica noua, evident :) : Jovan Zivkovic (Trio per uno), Adrian Pop (Hexagon), Joji Yuasa (Interpenetration II), Liviu Danceanu (Procantus), Halyna Ovcharenko (Invocation of rain).
Invitata: Viorica Vatamanu-Matei (voce).

INTRAREA LIBERA (ca de obicei)

joi, 17 decembrie 2009

SIMN 2009: alte crampeie de muzica

Au mai aparut pe YouTube niste fragmente muzicale spicuite din festivalul din mai, in afara de cele pe care le-am pus aici.
Va invitam sa aruncati o ureche si speram sa va placa :)

Din concertul "Codru' lu Tafeal", trei fete minunate:



Din recitalul marelui flautist (la figurat si la propriu - are cel putin 2 metri) Mario Caroli:



Din portrteul Joji Yuasa, "maestrul" muzicii noi japoneze:

Acum/atunci, asa/altfel.

Sambata, 19.12.2009, ora 18.00, la Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti, Studioul de opera (Str. Stirbei voda, nr.33 - intrarea mai veche), va avea loc concertul METAMORFOZE SPECTRALE, portret al compozitorului Catalin Cretu. Programul va contine compozitii pentru violoncel, live electronics si video, lucrari electroacustice si multimedia. Strecurate printre muzicile noi, niste bijuterii vechi: Bach, Sonata în sol minor BWV 1029 pentru violoncel si pian si Fantezia cromatică pentru pian, Marais - extrase din Les Follies d’Espagne pentru viola da gamba si clavecin.
Invitata speciala, extraordinara noastra violoncelista (si, mai nou, violadagambista) Laura Buruiana,de pe meleaguri cu arome de croissant si Rochefort.

Acum,atunci. Nou, vechi. Electronic, acustic. Audio, video. Asa, altfel.

Programul complet:

Interpreti:
Laura Buruiană – violoncel, viola da gamba
Axia Marinescu – pian, clavecin
Cătălin Creţu - medii electronice


1. Lüneburg Etüde (lucrare electroacustică)
Intermezzo 1 - Fantezia cromatică pentru pian (Bach)

2. The dark side of the XII (videoclip după o compoziţie algoritmică pentru disklavier)
Intermezzo 2 - J. S. Bach, Sonata în sol minor pentru violoncel şi pian (partea 1)

3. Mixturi spectrale (pentru violoncel şi live electronics)
Intermezzo 3 - J. S. Bach, Sonata în sol minor pentru violoncel şi pian (partea 2)

4. Lüneburg soundscape (videoclip după o lucrare electroacustică)
Intermezzo 4 - J. S. Bach, Sonata în sol minor pentru violoncel şi pian (partea 3)

5. Die Metamorphose von Bruder Jakob (pentru opt violoncele)
video: TVR Cultural/Clipe şi sunete
Intermezzo 5 - M. Marais, extrase din “Les Follies d’Espagne” pentru viola da gamba şi clavecin

6. Entfremdetes Ich oder die Anatomie des Schattens (pentru violoncel, live electronics şi live video)

INTRAREA GRATUITA!

marți, 8 decembrie 2009

Implozie-Explozie

Ieri seara a avut loc concertul de deschidere a Festivalului de muzica contemporana MERIDIAN, festival organizat de SNR-SIMC (Sectiunea Nationala Romana a Societatii Internationale de Muzica Contemporana, phew that was a long one). Concertul, care a avut loc in Sala Enescu a U.N.M.B., a fost sustinut de unul dintre cele mai prestigioase ansambluri de muzica noua din Romania, ansamblul PROFIL Sinfonietta, dirijat de minunatul Tiberiu Soare - unul dintre cei mai talentati si entuziasti dirijori din Romania - si sub auspiciile directorului sau artistic, Dan Dediu - unul dintre cei mai valorosi si "renascentisti" muzicieni din Romania. Premisele concertului au fost, deci, foarte favorabile.

Structura festivalului pare ca se va desfasura si in continuare dupa tipicul acestui eveniment muzical si anume, un balans intre doi poli energetici: unul imploziv si altul exploziv.

IMPLOZIE de fonduri, festivalul aflandu-se astfel in imposibilitatea de a invita ansambluri straine si de a organiza mai mult de patru (!) concerte.
EXPLOZIE de entuziasm a directorului Sorin Lerescu si a muzicienilor implicati.

IMPLOZIE de public, nici macar studentii de la compozitie ai U.N.M.B. nesinchisindu-se sa traga o raita in sala Enescu (si probabil ca se va repeta situatia si la evenimentele urmatoare)
EXPLOZIE - desi marunta, semnificativa - de interes in randurile unor ne-muzicieni participanti la concert si care, probabil ca vor mai reveni.

IMPLOZIE de timp de repetitie, avand drept consecinta neprezentarea chiar la inaltimea cunoscuta a interpretilor.
EXPLOZIE de talent si placere de a canta a acestora, compensatoare a altor probleme.

IMPLOZIE a ansamblului Profil Sinfonietta in mici grupari camerale, in patru dintre lucrarile din program.
EXPLOZIE a ansamblului Profil Sinfonietta in intreaga sa componenta, in ultimele doua lucrari din program.

IMPLOZIE de tensiune in Slow Burn, lucrarea irlandezului Ed Bennett, topita intr-o tesatura lenta, delicata, insa bruiata de nori de mici zgomote (o mostra a preferintelor compozitoruilui pentru fundaluri electro-acustice), o melopee diatonica intinsa ca un elastic imens peste scheletul unor pulsatii obsedante si unor sunete-pedala intrerupte de semnale-clopot, o lucrare aproape minimalista in economia sa de mijloace,in unitatea sa, o lentoare claustrofobica care se aduna in final intr-un unison.
EXPLOZIE de energie in viscerala Hyperkardia II.In memoriam Stefan Niculescu a lui Dan Dediu, o muzica extrem de eterogena, de maximalista, o muzica gestuala,a combinatiilor si a suprapunerilor, o muzica a unui calator nerabdator,care scormoneste intr-un caleidoscop de muzici si stari diferite, pozand incontinuu cu nerabdare, flash-uri de imagini vii, originale, insa nestatornice, printre care o aluzie muzicala la Ison II a Maestrului Niculescu (profesorul creatorului)- o melopee "spatializata", de o claritate si puritate dureroasa - se invarte ca intr-un fascinant carusel ludico-tragic, adunat in final intr-un unison.

IMPLOZIE treptata a lumii muzicii noi romanesti, parasita treptat, discret, elegant dar nu mai putin socant si dureros de toti marii ei maestri, ca Tiberiu Olah, Stefan Niculescu si, mai recent, Aurel Stroe; parasita treptat, in alt fel, de catre tinerii muzicieni si creatori, ancorati in preferinte cu miros de naftalina sau de euroi.
EXPLOZIE de vointa de a exista a aceleiasi lumi.


Programul concertului a fost alcatuit numai din lucrari romanesti si irlandeze:
Jane O'Leary : Sunshowers (prima auditie romaneasca) - pentru sextet
Vlad Maistorovici: Khadina (p.a.r.)- pentru 9 instrumente
John McLachlin: Leaves loose (p.a.r.)- pentru trio de suflatori
Ed Bennett: Slow Burn (prima auditie absoluta, lucrare dedicata ansamblului Profil Sinfonietta)
Dan Dediu: Hyperkardia II. In memoriam Stefan Niculescu

vineri, 4 decembrie 2009

Anunt pentru compozitori

Universitatea Nationala de Muzica organizeaza a III-a editie a "Forumului de Compozitie", ce va consta intr-o conferinta a compozitorului Liviu Marinescu despre propria creatie. Conferinta va avea loc miercuri, 9 decembrie, orele 17:00, in (probabil) sala 98 a U.N.M.B. (Stirbei Voda 33).


Despre Liviu Marinescu, aici.

luni, 30 noiembrie 2009

Cristian Marina premiat de Academia Regală de Muzică din Stockholm


Cand ia unul "de-al tau" un premiu important pe undeva, iti creste sufletul in tine de mandrie si bucurie, mai ales daca stii ca merita. Bine, asta ar fi atitudinea ideala, a ciobanasului cu trei fluiere si o oaie vorbareata, dar hai sa-l luam drept model de comportament. Asa ca imi permit sa preiau un comunicat venit din tari nordice, cu aer tare si clar si muzica buna:

"Compozitorul Cristian Marina a fost distins cu Premiul de compoziţie Carin Malmlöf-Forssling al Academiei Regale de Muzică din Stockholm, pentru ”activitatea sa, larg apreciată atât în Suedia, cât şi pe plan internaţional. Muzica lui Cristian Marina demonstrează o bună stăpânire a tehnicii componistice şi originalitate în tratarea materialului muzical şi a instrumentelor, ceea ce a condus la elaborarea unui limbaj componistic propriu”.
Premiul, în valoare de 75 000 de coroane suedeze, îi va fi înmânat de către Maiestatea Sa Regele Carl Gustaf al Suediei în cadrul unei ceremonii ce va avea loc pe 30 noiembrie la Academia Regală de Muzică."


O scurta biografie a creatorului premiat, unul dintre cei mai talentati si activi "membri ai diasporei" artistice:

Cristian Marina s-a născut în 1965 la Cluj, unde a studiat violoncelul la Liceul de Muzică şi compoziţia la Academia de Muzică ”Gh. Dima”, clasa prof. Cornel Ţăranu.
Stabilit în Suedia în 1987, şi-a continuat studiile de compoziţie la Royal College of Music din Stockholm (1991-1997), sub îndrumarea lui Magnus Lindberg şi Sven David Sandström. A urmat studii de perfecţionare la IRCAM, Paris (1995), cu Luca Francesconi şi la Accademia Chigiana din Siena (1996), cu Franco Donatoni.
Lucrările sale acoperă aproape întreagă arie de genuri muzicale, fiind interpretate în concerte şi festivaluri, în majoritatea ţărilor europene, precum şi în Japonia şi Hong Kong


Mai multe informatii aici.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Muzica tanara

Joi, 26.11.2009, ora 19.00 Ansamblul Archaeus va sustine la "Tinerimea Romana" concertul de inchidere al Festivalului de muzica contemporana "Archaeus", editia 2009.
In program lucrari de : Ana Szilaghi, Adina Sibianu, Elena Apostol si Cristina Uruc.

Archaeus (director artistic Liviu Danceanu) este unul dintre cele mai vechi si respectate ansambluri de muzica noua (pun intended), de fapt este un "atelier de muzica contemporana", asa cum le place membrilor sai sa spuna, axandu-se pe lucrul direct cu creatorii si colaborarea permanenta cu cele mai tinere generatii de compozitori romani. Merita sa aruncati o ureche.

marți, 24 noiembrie 2009

Japan style

Pe 26 noiembrie ora 19:00, la TNB, Sala Atelier, veti putea urmari
"o poveste japoneza fantastica si extraordinara care s-a nascut in perioda medievala inspirata din povesti mitologice grecesti sau indiene" -“Printul Oguri si Printesa Terute”. O reintepretare a teatrului traditional japonez: dans, teatru, masti si muzica, totul pe texte in japoneza medievala. De altfel, tema spectacolului este inspirata de o legenda medievala japoneza, despre moarte si inviere.
Text si regie: Takuo ENDO
Regie si coregrafie: Kei TAKEI
Productia: Teatrul X (Kai)
Spectacolul a fost montat si la Cluj, Bacau si alte orase inainte de a poposi si in capitala. Reactiile au fost foarte bune.

EDIT: spectacolul a fost intr-adevar fabulos, o demonstratie de ingemanare perfecta a traditionalului cu contemporanul. Ideea "povestasului"* medieval japonez, calator din sat in sat cu tolba cu legende si acompaniat de muzica, a fost reinterpretata ieri seara de un grup de actori-dansatori-cantareti perfect coordonati, un recitator-povestitor ce se acompania singur la shamisen (textul in japoneza medievala era pus in valoare de inflexiuni aproape muzicale ale vocii) si doi muzicieni exceptionali cu un inventar fascinant de instrumente de percutie (membrane, gonguri si clopotei) si de instrumente de suflat (dulci flaute de bambus sau trompete cu voci viscerale). Forta cu totul speciala a spectacolului s-a concentrat mai ales in cateva momente extrem de bine coregrafiate (transformarea grupului de dansatori intr-un cal furibund sau contorsionarile trupurilor chinuite in iad) sau in momente superb realizate din punct de vedere muzical (vocile actorilor in suprapuneri treptate, amintind de orga de gura sho,exploziile de percutie sau interventiile delicate ale shamisen-ului). O experienta singulara in peisajul teatrului romanesc.

*a se vedea si romanul din '87 al lui Vargas Llosa, El hablador ("Povestasul")

miercuri, 18 noiembrie 2009

Meridian, editia a 5-a

Vine iarna, bine-mi pare, Mosul are sacul mare si mai aduce un festival de muzica noua, din pacate foarte restrans ca program din cauza bugetului inexistent: Meridian (Zilele SNR-SIMC), a 5-a editie, se va desfasura cu cate un eveniment pe zi, intre 7-10 decembrie.
Luni, 7 decembrie, orele 18:30 - lansare de carte/partituri a Editurii Muzicale, in cadrul UNMB (Stirbei Voda 33); orele 19:30, in Sala Enescu a UNMB, concert PROFIL (unul dintre cele mai entuziaste si prestigioase ansambluri de muzica noua), avand in program muzica romaneasca si irlandeza.
Marti, 8 decembrie, orele 18:30, Aula Palatului Cantacuzino, Calea Victoriei 144, concert TRAIECT si devotioModerna.
Miercuri, 9 decembrie, orele 19:00, Teatrul National de Opereta "Ion Dacian", spectacol al grupului Inter-Art.
Joi, 10 decembrie, orele 18:00, Aula Palatului Cantacuzino, concert de muzica electronica.

Cerc de compozitie la U.N.M.B.

Pentru toti cei interesati - de la elevii de gimnaziu inca neabsorbiti de jocurile pe calculator pana la adultii inca neplafonati de muntele de chitante - Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti (pe scurt, "Conservator" - sau "Conserva" din Stirbei Voda 33) a initiat din 14 noiembrie un proiect interesant si generos: un cerc/cenaclu de compozitie care se tine in fiecare sambata intre orele 11-13.

Pentru mai multe informatii, vizitati www.unmb.ro.

Cei care vor coordona cursurile sunt prof.univ.dr. Dan Dediu (rectorul UNMB), prof.univ.dr. Doina Rotaru si prof.univ. Nicolae Coman. Pasionatii de muzica (care au deja cateva cunostinte de baza muzicale) vor putea invata cum sa construiasca o melodie, cum sa o armonizeze, cum sa realizeze mici forme muzicale, plecand de la exemple binecunoscute precum Schumann si Bartok (adevarate hit-uri in materie de analiza muzicala), insa trecand si prin opere ale altor mari compozitori. Este o succinta initiere in arta creatiei sonore care in cel mai bun caz poate descoperi talente ascunse si in cel mai rau caz, ofera o buna imagine macroscopica a muncii unui compozitor.

Si, cel mai important: participarea la cenaclu este GRATUITA!!!

vineri, 13 noiembrie 2009

Mergem la concert?

E adevarat, am scris asta mai intai dincolo. Insa m-a tras Diana de maneca discret (adica mi-a poruncit sa pun si aici:D)
mai adaug insa ceva pe parcurs:)
Printre melomani si muzicieni exista un razboi surd in ceea ce priveste prezenta in sala de concert. Unii dintre cei mai informati si experimentati dintre ei considera ca a sta acasa si a asculta pe disc o interpretare valoroasa e mult mai interesant decat a merge si a asculta pe viu aceeasi lucrare, cantata imperfect.
Am sa-i contrazic, aducand cateva argumente in sprijinul trairii efective , a comunicarii directe cu interpretii.
Nu sunt nici eu de parere ca orice concert merita experimentat, exista cateva nume care , odata mentionate pe afis, imi taie din start elanul. Si publicul ii sanctioneaza , salile raman din ce in ce mai goale cand se urca pe scena acei instrumentisti/dirijori/cantareti.
Insa exista si artisti care nu se ridica permanent la inaltimea lui Sviatoslav Richter sau a lui Herbert von Karajan, insa ceea ce au de comunicat e valabil, frumos, interesant. Si merita cu prisosinta sa fie admirati si receptati.
Care sunt unele dintre pericolele elitismului autoritar pe care incerc sa il combat?

1. Fixismul, inchistarea. Una e sa consideri o anume interpretare ca fiind cea care iti corespunde, care te face sa intelegi muzica respectiva, alta e sa anulezi cu vehementa orice alta idee pe care o poate avea un alt artist. Sau sa nu recunosti ca o anumita conceptie, desi nu-ti este pe plac, reprezinta , prin unitatea si logica ei, o referinta demna de mentionat.

2. Delasarea. Da , exact. Pentru ca cine mai are timp acasa sa asculte 80 de minute , linistit, neintrerupt, cateva cvartete de Mozart? Trebuie sa fii ori un pustnic, ori foarte egoist in relatia cu familia pe care si-asa nu o vezi decat 3 ore pe zi.... Si-atunci...pui cvartetul...il mai inchizi, il mai intrerupi...sau, si mai grav (sau cel mai grav), faci altceva intre timp. Imaginea globala despre muzica respectiva e astfel ingrozitor modificata, ciuntita, mutilata.

3. Uitarea. Pentru ca un meloman captiv in cele 2, 3 inregistrari de referinta pe care le ruleaza, uita uneori ca muzica e un mecanism viu, cu valente infinite, tinde sa revina obsesiv la fragmentele ascultate anterior pana cand acestea se deformeaza , transformandu-se in ideatica pura, ceea ce nu mai este demult muzica. Muzica este in primul rand simtire. O simtire geniala, de acord, dar totusi simtire, sentiment.

Ce se intampla in sala de concert?
In primul rand ca scena e un fel de templu, iar spectatorul asista la nasterea unui miracol. Ca sa intelegeti acest miracol, am sa explic pe scurt cum se naste o compozitie muzicala.
Creatorul scrie sub imperiul sentimentului, al trairii. Acea clipa de gratie este permanent rememorata in timpul traducerii ei pe portativ. E un proces anevoios, chinuitor, la sfarsitul caruia compozitorul spera ca a pus pe note cat mai mult din ceea ce a receptionat de mai Sus. Sa redai totul e aproape imposibil. Sunt convinsa ca si unicii compozitori care n-au sters nicio nota, adica Bach si Mozart, ne-au aratat doar varful icebergului.
Ei bine, dupa aceasta infrigurata transcriere urmeaza traducerea compozitiei de catre interpret. Acesta recreeaza , prin studiu intens, ideile si bataile de inima ale creatorului. Iar in momentul in care se afla in fata publicului, adauga partiturii acea nota de contemporaneitate atat de necesara intelegerii ei. Pentru ca diferenta intre o interpretare de acum 50 de ani si una actuala nu este doar de tempo, conceptie, subliniere a tehnicilor compozitionale folosite. Ci reprezinta suma evenimentelor din jurul nostru, transfigurarea dramelor, bucuriilor comune in redarea unui muzici de Beethoven, Debussy, Bach, Monteverdi, Palestrina, Bartok, Webern, Ligeti, Enescu....
Bineinteles ca ne referim la interpretari de la bune in sus. Si care aduc aceasta nota de contemporaneitate respectand stilul autorului. Iar sa participi in direct la recreerea unui opus muzical e un privilegiu la indemana oricui . Aproape oricui. Daca ne gandim numai la Alex Tomescu si concertele sale prin tara, in cele mai mici orasele si deja descoperim ca muzica clasica nu e o gogorita ascunsa in frac.

In concluzie, e bine sa fim selectivi, dar sa nu exageram. Sa nu murim pe dinauntru dand frau liber exigentelor nejustificate.
Pe Olah il vedeam extrem de des in sala de concert. In 1998 a mers la tot festivalul Enescu. Batran, bolnav, trist, si cu amintirea lui Richter, Prokofiev, Oistrach prezenta .
Pe Pascal Bentoiu il vad iarasi ascultand cele mai diverse muzici la Radio, Ateneu...
Nu cauta doar ineditul, merge sa asculte a mia oara concertul 3 de Beethoven.
Cred ca pleodarie mai nobila decat prezenta acestor titani la concerte nu poate exista.


In ceea ce priveste muzica asta avionistica, ce face obiectului Contemporaniei...greu sa gasesti alta solutie pentru a o asculta decat mersul la concert. Imprimarile sunt rare, difuzarea lor e anevoioasa, cam necunoscuta. Daca e vorba si de ceva care implica teatru instrumental, gata, e pierduta partida.
Sau la "banda" care se aude in toate colturile salii, diferentiat.
Daca vrem sa fim ironici, e o metoda foarte nostima de socializare intre compozitori, mergem sa ne ascultam reciproc lucrarile.
dar asta e deja alta discutie.....

miercuri, 11 noiembrie 2009

In interiorul sunetului

Horatiu Radulescu, Clepsydra, pentru 16 Sound-Icons (Sound-Icon este un pian fara capac, intors pe o parte, la care se canta direct pe corzi, cu diverse arcuse). Sonoritatea de ansamblu e fabuloasa, nerecognoscibila, pare electronica si nu acustica. Lucrarea intra in categoria ambientalului participativ, o magma sonora cu subtile diferente de culoare si cu o evolutie extrem de lenta, o muzica in care, deci, timbralul, culoarea sonora este cel mai important parametru (nu melodia, ritmul, armonia etc.) - o schimbare adusa de secolul XX care a modificat total conceptia despre muzica, redefinind-o.
Radulescu(1942-2008) a studiat intai in Romania cu cei mai importanti compozitori romani (Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah), apoi a emigrat in Franta. Este in prezent unul dintre putinele nume romanesti cunoscute pe afara. Un personaj excentric si original, ca si muzica sa, raliata curentului spectral (care lucreaza cu micro-particulele din sunet, armonicele sale - cele care sunt, de fapt, responsabile de timbru, de culoarea instrumentului respectiv).


duminică, 1 noiembrie 2009

Stroe despre Enescu

Un interviu absolut remarcabil

Si un citat din final:

Ce-aş mai putea spune despre Enescu? Faptul că rămâne, pentru generaţia mea, un liman de seninătate, de omogenitate, de armonizare lăuntrică, în ciuda tuturor dramelor, tensiunilor extraordinar de puternice ale unui Oedip, ale simfoniilor sale, ale lucrărilor de la sfârşit... Deci e un model de echilibru, care stăpâneşte mase mari, aparent dezechilibrate, dar care, totuşi, prin acest continuum al conştiinţei componistice, devin netede, cum spuneam înainte.

joi, 29 octombrie 2009

It's a kind of magic: George Crumb


Strania lume sonoră a lui George Crumb a exercitat o fascinaţie extrem de mare asupra mea încă de la primele contacte cu muzica “contemporană”, fascinaţie dublată şi de întrebările pe care estetica acestui compozitor (pe nedrept minimalizat de către unii ca fiind “colorist” şi lipsit de profunzime) m-a facut să mi le pun. Poate crea muzica nouă, acest monstruleţ evitat pana şi de majoritatea docţilor şi semi-docţilor de astăzi, să creeze emoţie, să creeze bucurie estetica în cea mai pură formă a sa, aşa cum ar crea, de exemplu, o lucrare de Bach sau de Mozart? Răspunsul pe care mi l-am dat singură a fost, evident, un DA apăsat, altfel nu aş fi continuat, poate, drumul compoziţiei. Şi Crumb (n. 1929, Charleston, West Virginia) este unul din exemplele cele mai la îndemână. Un exemplu de redimensionare a categoriei estetice a Frumosului, fără a da senzaţia de “perimat”, “compromis” sau “hedonism muzical”. Asta nu înseamnă ca zbuciumul lumii moderne nu se găseşte şi în muzica sa, însă este ascuns sub o mască a serenităţii, a calmului oniric, a misterului şi a "naturalismului". De altfel, Crumb este considerat un compozitor “neo-romantic”, din cauza relaţiei speciale şi profunde care există între muzica sa şi Natură.


“Am considerat întotdeauna muzica a fi o foarte stranie substanţă, o substanţă înzestrată cu proprietăţi magice. Muzica este tangibilă, aproape palpabilă şi, totuşi, ireala, iluzorie”, spune compozitorul (în articolul “Music: Does it have a future?”). Într-adevăr, muzica sa are o proprietate magică (ce îl apropie pe Crumb, de exemplu, de Sciarrino, prin forţa sa aproape hipnotică). Limbajul său este unul mai mult expozitiv, nu dezvoltător. Ce înseamnă asta: tradiţia muzicii aşa-zis “clasice” – termen incorect de care însă se pare că nu putem scăpa –a fost (şi încă este, parţial) bazată pe dezvoltare: compozitorul scorneşte un motiv muzical pe care îl prelucreaza, îl dezvoltă, îl augmentează sau îl fragmentează şi din micul ou se naşte o întreagă piesă. Crumb, ca şi alţi compozitori ai secolului XX (Debussy, Messiaen), foloseşte cu predilecţie o tehnică extrem de comună în muzicile tradiţionale, orale: colajul de “obiecte”, de “personaje sonore”, momente ce revin, în mod obsedant, cu variaţii la un nivel relativ superficial, care nu modifică niciodată esenţa sau carcasa exterioară a gestului. Juxtapunerea, mozaicul, obsesiile, tehnica ecourilor, creatoare de spaţiu în muzică şi tăcerile suspendate, toate acestea sunt modalităţi de manipulare a percepţiei temporale a auditorului, scos din timpul vectorial, istoric şi iniţiat în spirala temporalităţii contemplative. În creaţia sa remarcăm cu uşurinţă preferinţa pentru suite sau forme variaţionale, pentru substructuri relativ scurte ce compun forme mai de amploare, tot o consecinţă a gândirii sale expozitive.

Însă ceea ce este cu adevarat o amprentă stilistică personală în creaţia lui Crumb este lumea sa timbrală, sonorităţile stranii, utilizarea non-convenţională a instrumentelor. Nu înţeleg atitudinea ignorantă a unor muzicieni profesionişti (“profesionişti”?) în legătură cu extinderea posibilităţilor instrumentelor. Nu este făcută pentru a “şoca” de dragul şocului sau a “inova” un material care ar avea, altfel, o substanţă uşurică – bineînţeles că mai există şi asemenea cazuri, însă ele nu trebuie să afecteze părerea generală. “Efectele”, cum sunt numite, sunt introduse în secolul XX deja cu un statut la fel de important ca sunetele propriu-zise sau ca ritmul; culoarea timbrala este un parametru muzical ce conţine posibilităţi infinite de EXPRESIE. O melodie, un acord cu un timbru schimbat îşi poate modifica total ethos-ul. Şi dacă asemenea posibilităţi există în corpul unui singur instrument (oricare ar fi el), de ce să nu fie exploatate?

Revenind, estetica straniului căutată de Crumb ţine de o regăsire a transei în cadrul muzicii “noi”. Ar trebui pusă mai mult problema recuperării consonanţei, într-un cadru nou, original, modern, fireşte; ar trebui pusă mai mult problema creării de timbruri în scopul “vrăjirii” publicului, a ascunderii sursei sonore; ar trebui pusă mai mult problema unei muzici participative, care să stimuleze emoţional publicul, nu numai intelectual; ar trebui pusă mai mult problema realizării unei transe recente, cu mijloacele ciuntite ale modernismului şi ale spectacularului, mijloace ce pot impresiona, câteodata, la fel de mult ca o incantaţie străveche.

Site oficial aici.

miercuri, 28 octombrie 2009

Concerte la Sala Radio

Se mai programeaza si muzica noua: iata trei creatori din trei generatii diferite, doua premiere absolute (Lucian Zbarcea, n. '84 (??) si Dan Dediu, n.'67)si o lucrare cunoscuta din repertoriul contemporan (Irina Odagescu-Tutuianu, n.'37).

Vineri, 30 octombrie, ora 19:00
ORCHESTRA NATIONALA RADIO
Dirijor: Horia ANDREESCU
Solista: Dana BORSAN - pian
Lucian Zbarcea - Suita de balet (p.a.a.)
Beethoven - Concert nr. 5 în mi bemol major pentru pian si orchestra op. 73
Mussorgski-Ravel - Tablouri dintr-o expozitie

Miercuri, 4 noiembrie, ora 19:00
RECITAL
Solisti: Dana BORSAN - pian
Gabriel AMIRAS - pian
Alexandru MATEI - percutie
Sorin ROTARU - percutie
J. Brahms - Variatiuni pe o tema de Haydn in si bemol major, op. 56b
J. Brahms - Sonata nr. 3 în fa minor, op. 5
I. Odagescu Tutuianu - Muzica pentru doua piane si percutie op. 51
B. Bartok - Sonata pentru doua piane si percutie op. 110

Vineri, 6 noiembrie, ora 19:00
ORCHESTRA NATIONALA RADIO
Dirijor: Radu POPA
Solisti: Adrian PETRESCU - taragot si saxofon sopran
Alexandru TOMESCU - vioara
Dan Dediu - Rain-Music, pentru taragot si orchestra (p.a.a.)
C. Saint Saens - Concertul nr. 3 pentru vioara si orchestra
R. Strauss - Poemul simfonic Don Juan
R. Wagner - Uvertura operei Tannhäuser

Sursa


PS by Sabina:
sa nu uitam si de intepreti, las ca sunt cei mai buni de la noi, dar prezenta lui Gabriel Amiras in sala de concert romaneasca e ceva ce n-ar trebui ratat, unde mai pui ca programul e "beton", adica, sa fim seriosi, sonata de Bartok? wow:), n-am auzit-o de f multa vreme in concert in Ro.

vineri, 23 octombrie 2009

Dialog despre muzica "noua"

Un excelent interviu cu Dan Dediu, pescuit tot de pe YouTube, in care un om foarte destept explica ce e cu "avioanele".









Clipe si sunete

Acum cativa ani, o echipa de la TVR Cultural, condusa de Oana Dragulinescu, a realizat o serie de videoclipuri menite a netezi perceptia publicului asupra muzicii noi si de a o promova in stilul caracteristic "omului recent": pastile scurte, pregnante, efervescente, energizante si atractive. Un gloss necesar aplicat unui segment "savant" de creatie muzicala, o (re)aducere a lui in vizorul unui auditoriu mai larg. Din pacate, ca orice lucru bun (unele videoclipuri erau chiar excelente) a avut si un sfarsit, insa cateva din ramase pot fi inca gasite pe internet si o sa incercam sa le adunam aici. Daca mai gasiti, dati de veste.





marți, 6 octombrie 2009

Listen to the world (and eat its food)

Back to reality, din inertia verii si, mai precis, de la un maret festival de muzica noua: Listen to the world! ISCM World Music Days. Festivalul a avut loc, in mod consecutiv, in orasele Visby, Växjö (nu ma intrebati cum se pronunta)si Gothenburg din Suedia, intre 24 septembrie si 4 octombrie 2009. ISCM este acronimul de la "The International Society for Contemporary Music", o retea ce cuprinde peste 50 de tari din toata lumea si care are ca scop promovarea si prezentarea muzicii contemporane asa-zis "culte". In fapt, eforturile societatii se concretizeaza in acest festival, World Music Days, un festival anual in care participa activ (prin lucrari selectate sau interpreti) toate tarile din ISCM. Prima editie a avut loc in 1923 (!) la Salzburg si, de atunci, cu o mica pauza intre '39-'41 (ehem), festivalul a existat cu obstinatie, in fiecare an in alta locatie. Tara respectiva se ocupa cu organizarea si strangerea fondurilor. Anul acesta a fost Suedia.



Acum ca am terminat cu informatiile plicticoase, trebuie mentionate urmatoarele: in primul rand, in Suedia e al naibii de frig, chiar atunci cand e soare. In al doilea rand, noi, participantii si delegatii tarilor membre, am fost imbuibati cu mancare in mod metodic si sadic de catre organizatori, aflati, in mod evident, intr-o conspiratie malefica impotriva brumei mele de silueta. In al treilea rand, felicitarile mele calduroase organizatorilor pentru designul afiselor si programelor, nu am reusit pana acum sa aflu cine a realizat fotografiile insa, in sfarsit, un festival de muzica, brrr, noua a avut o imagine vitala, tinereasca si atractiva, in comparatie cu sobrietatea plicticoasa si impersonala de pana acum. Totodata, publicitatea facuta festivalului a fost la inaltime, e adevarat ca suedejii au bani, cel putin fata de altii, dar iata ca salile au fost in general pline - sau chiar arhipline - si rar batea vantul printre scaune, cum se intampla de obicei.

In al patrulea rand, interpretarea lucrarilor a fost de la bine in sus, ceea ce este o performanta, chiar (sau ar trebui sa spun, "mai ales") pentru festivalurile de profil prestigioase, cum este ISCM-ul. Nu am participat decat la a doua jumatate de festival (si nici la toate concertele), deci nu am o viziune de ansamblu extrem de justa. Asa ca eu spun numai ce am vazut si auzit:
DR Vokalensemblet (ansamblul vocal al radio-ului din Danemarca), format din 18 cantareti, este extraordinar, voci de o calitate excelenta, o organicitate a ansamblului perfecta, o coeziune a programului ales rar intalnita (in festival). Au avut unul din cele mai bune concerte, din cele la care am asistat.
Percutionistul italian Fabrizio Spera a produs unul din cele mai interesante si haioase momente din festival, in special cu "Deconstructing IKEA", in care a cantat la (si a spart cu veselie) farfurii de la respectivul magazin. Un moment de virtuozitate care, insa, a depasit nota spectaculara, "de circ", si a fost chiar "muzica" - spre deosebire de alte evenimente.
Orchestra Sinfonica din Gothenborg, dirijata de Pierre-Andre Valade, profesionista, eficienta si muzicala, un alt concert bun din festival. La fel si ansamblul suedez Gageego!, dirijat de acelasi Valade.
Ensemble Orchestral Contemporain, ansamblu francez dirijat de Ludovic Perez, toti extrem de dedicati si talentati, unul din cele mai reusite concerte.
Kroumata, ansamblu de percutie suedez (infiintat in 1978), spectaculos de buni - dar, din pacate, lucrarile cantate nu i-au pus in evidenta (atat cum i-au pus, de exemplu, bis-urile).
Johan Berthling (contrabas) si George Kentros (vioara), doi interpreti suedezi preocupati de un nou gen de muzica, Genre X. Din nou, lucari inegale, insa, una peste alta, un experiment reusit si incitant.

Din pacate, entuziasmul pentru interpreti nu l-am impartasit si in audierea lucrarilor selectate. Daca proportia de barbati frumosi in Suedia este cam de 80%, cam aceeasi proportie a fost si cea a lucrarilor mediocre, sub-mediocre si "Dumnezeule ce a fost asta" din festival. Cu toata problematica gustului, a esteticilor alese, a diferentelor de "stil local", dintr-o perspetiva cat mai obiectiva, daca au ramas o mana de lucrari pe care le-am audiat cu placere si as dori sa le re-ascult. In rest, am remarcat anumite tendinte, caracteristice, de altfel, pentru festivaluri de acest gen. Pe de o parte, neconcordanta titlurilor si a notelor din program cu produsul sonor - discordanta intre titluri gen "Liniste" sau "Pace pe pamant" si lucrari care bubuiau in mod expresionist sau, invers, intre impersonalitatea distanta a unei piese intitulata "Violenta" au fost chiar haioase. Multe concerte au schimbat ordinea lucarilor din program, insa, datorita notelor de program intersanjabile, aplicabile la "orice", publicul nu isi prea dadea seama. Multe piese au suferit de boala "inceputului bun care dezamageste strasnic", multe de "pompierism orchestral"(hai sa facem tambalau, daca tot avem cu cine). Insa cea mai trista?bizara?problematica? mi s-a parut neutralitatea care a dominat festivalul. Este clar ca dupa o perioada de explozii de curente, de inventii, de daramari de tabu-uri, cum a fost secolul trecut, era natural ca muzicienii creatori sa fie derutati, sa se cuminteasca, sa nu stie incotro sa o ia si sa paseasca pe cai deja-batatorite. Aceasta este, poate, explicatia insipidului si a lipsei de originalitate sau curaj, a nestatorniciei stilistice sau estetice in aceeasi lucrare.

Insa, asa cum prin multe buruieni scapa si cate o floare, asa, din muzici care au trecut pe la ureche sau au brutalizat-o in mod barbar, au ramas unele de o calitate excelenta, mostre ale unui talent real (da, mai exista si asa ceva). Si anume:
Juste Janulyte, compozitoare lituaniana de 27 de ani, a avut o lucrare fascianta pentru ansamblu vocal, repetitiv-minimala, obsedanta si extrem de rafinata in sonoritati: Aquarelle.
Simon Steen-Andersen, danez nascut in '76, a dat dovada de o inventivitate muzicala si timbrala impresionanta in Ouvertures, concert pentru Gu-zheng amplificat si orchestra, o lume grotesca, distorsionata insa fascinanta. A beneficiat si de un solist genial, chinezul Liu Le. Excelenta lucrare.
Hugo Ribeiro, compozitor portughez, nascut in '83, a dedicat lucrarea sa unui mare autor conremporan - Letter for Kundera - si a facut-o cu talent si rafinament, printr-o lume onirica, bizara, a muzicilor suprapuse si a delicatetii consonante amestecate cu zgomotul.
Yannis Kyriakides (Cipru/Olanda, 1969), un show audio-vizual foarte bine facut, dedicat lui Solomon V. Shereshevskii: mnemonist S. , o muzica repetitiva, energica, un mecanism care a antrenat atat sonoritati acustice, cat si electronice.
Daan Jenssens (Belgia, '83 - an rodnic pentru compozitori de muzica noua, dupa cum se vede), ...nuit cassee, pentru viola si patru instrumente, calm, frumos, simplu dar eficient, muzica "simtita", cum se zice in argoul confratilor.
Jesper Nordin, suedez ('71), forta quasi-rock in Undercurrents, inventiv timbral, obsesii violente si coerenta componistica. Foarte bun.
Ivo Nilsson, tot de-al lor ('66), o lucrare-show pentru sase percutionisti care cautau sunete cu ustensilele unui compozitor: capsatoare, hartii rupte, scoch, foarfece si chiar o cadenta a lampilor de birou. Putin cam lung, putin cam Cage insa foarte rafinat timbral si a iesit din randuri (singura lucrare buna din concertul Kroumata...): Toccata (fara nici o legatura cu genul muzical, ci cu verbul "toccare", "a atinge").
Jenny Sunesson, tot Suedia ('73), The Great Destroyer: lucrare dedicata "sotului englez" si muntelui de nervi care vine cu el. Un exemplu de "experimental bun". Din aceeasi categorie, Erik Bunger cu Variations on a theme by Blind Willie Johnson (frumoasa piesa, desi lunga cat o zi de post).
Alte lucrari bune: Dariusz Przybylski (Polonia, '84), ....et disiderabunt mori..., pentru cor mixt; Balasz Horvath (Ungaria, '76), Looking back, o lucrare interesanta si bine facuta, in doua parti, cea de-a doua fiind recurenta (citirea de la coada la cap) primei parti, piesa inspirata de revolutia maghiara din 1848; Jesper Koch (danez, '67), The Snow Queen, dupa basmul lui Andersen, frumos, poetic, desi lipsit de o mare originalitate, un narativism foarte placut.

Dupa cum se vede, in general, lucrarile cele mai interesante au fost, in majoritate, cele ale tinerilor. Vive la jeunesse! - poate generatiile urmatoare vor scoate muzica din impasul in care se afla.



Si, in ultimul si cel mai important rand:
Ajungand la festival dupa concertul Norbotten NEO (ansamblu suedez dirijat de Petter Sundkvist), am ratat o excelenta piesa romaneasca selectata in festival, pe care insa o stiam din alte auditii. Este vorba de unul dintre cei mai importanti si originali compozitori romani la ora actuala, Octavian Nemescu , preocupat de recuperarea ritualului si, implicit, a functiilor originare ale muzicii - sacralitate, magie, catharsis si arhetipuri. Lucrarea Spectacol pentru o clipa (SPECTACLE pour un INSTANT) este un ciclu de implozii sonore maxime, cinci condensari ale exprimarii muzicale in cateva secunde fiecare, o reactie la "avalansa informationala" de astazi care ascunde o "necomunicare", o izolare aproape autista a individului in sine insusi - dupa cum ne spune si compozitorul in nota din program. O lucrare care se pare ca a avut un succes foarte mare in festival, asa ca putem sa fim mandri ca am fost reprezentati intr-un mod excelent.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Aurel Stroe

Ieri s-a implinit un an de la ......sa-i zicem marea trecere.
La Busteni a avut loc un concert comemorativ, cu Trio Contraste (Ionut Bogdan Stefanescu, Sorin Petrescu, Doru Roman) si Daniel Kientzy.
Astazi are loc un simpozion in cadrul carora se prezinta comunicari inspirate din creatia lui Aurel Stroe.
Pana voi reveni cu detalii, am sa reiau aici un text scis de mine acum un an, cand aflam de moartea Maestrului.


Aurel Stroe
Din generatia de aur a muzicii contemporane romanesti am cunoscut personal mai multi compozitori, dar numai trei dintre ei mi-au influentat in mod direct gandirea muzicala si pasiunea pentru creatie: Myriam Marbe, Tiberiu Olah si Aurel Stroe.
Despre disparitia lui Myriam voi scrie alta data, despre Olah am mai scris...si iata ca, din pacate, Aurel Stroe se alatura cercului muzicienilor disparuti.

Ce a insemnat Aurel Stroe pentru mine?
Mult, mult mai mult decat s-ar crede.


Cum m-a influentat Stroe?
As incepe prin a povesti prima noastra "intrevedere".
Eram la Busteni si nu incepusem inca Conservatorul. De fapt, abia ma hotarasem sa urmez compozitia, examenul era programat pentru anul urmator. Aveam deci putin peste 18 ani. Imi descopeream atunci pe langa dorinta de a scrie muzica si pasiunea pentru munte. Ma pregateam sa fac prima excursie spre varful Omu, ceea ce reprezenta o piatara de hotar in devenirea mea, mi se parea ca odata ajunsa acolo orice alte culmi vor parea secundare si ca voi deveni, in sfarsit, eligibila pentru statutul montagnarda (de-as fi stiu eu atunci cat de departe sunt de acest termen... :-) ).
Intamplarea a facut sa ne intalnim prin oras chiar cu Aurel Stroe, pe care eu il cunosteam doar din auzite. Cand a aflat despre excursia la Omu s-a luminat instantaneu si ne-a spus: vin si eu cu voi, imi face mai multa placere decat sa merg singur.
Asa ca primele ore alaturi de compozitorul Stroe au fost de fapt petrecute langa iubitorul de munte Aurel Stroe.
Ne-a povestit o gramada despre camarazii sai de drumetie, bineinteles si infricosatoarea istorie a prietenului care s-a urcat pe unul din Acele Morarului fara sa se asigure si a fost dus acasa in rucsac..... ne arata toate culmile, toate vaile, si desi mergea destul de greu inca de atunci, sprijinit in baston (am mers de dragul lui cu cabina pana la Babele), se simtea ca pe munte se simte cel mai bine, ca acolo isi desfasoara lupta sa cu materia (caci ideile nu-i prezentau nicio dificultate.... )
N-am sa uit niciodata cu cata placere a baut ceaiul cu esenta de rom si cu cat drag a mancat ciorba aia gri, ce parea facuta din pietricele. Mai tarziu am inteles ca dragostea de munte e cea care l-a influentat in tot ce a gandit si a compus, si sunt convinsa ca mult mai importante decat teoria informatiei si catastrofele lui Rene Thom erau pentru Stroe pietrele acelea vesnice, care odata invinse, realizeaza comuniunea dintre spiritul si trupul omului. Ne povestea despre lupta cu muntele, despre respectul pe care trebuie sa-l avem fata de natura. Fara sa vreau, il puteam descoperi pe Stroe in interioritatea sa doar prin simpla observatie, si dupa ce l-am cunoscut si in mediul Universitar, pot spune cu mana pe inima ca Stroe omul muntelui mi-a deschis multe porti, ca nu l-as fi inteles in expunerile sale daca nu ar fi existat acea zi, in care am urcat prima data pe unul din cele mai inalte varfuri din tara alaturi de una dintre cele mai luminate minti ale Romaniei.
Asa am reusit sa-i inteleg mai tarziu precizia de bisturiu si logica impecabila din spatele compozitiilor sale, dar si scanteia de geniu, talentul uluitor, solutiile inedite si un soi de libertate a simtirii pe care numai omul sigur pe el si care a fost acolo sus o are.

Au trecut apoi doi ani in care m-am transformat alaturi de Olah, in care am simtit muzica din interior, libera de orice teorii adiacente, ani care m-au adus la o perceptie aproape dureroasa a fenomenului compozitiei. Cu cateva lucrari in buzunar, l-am intalnit apoi pe Stroe in postura de dascal. Nu mi-a fost profesor la Conservator, insa la cursurile de vara din Busteni am fost in mai multe randuri, fie toamna devreme, fie in miezul verii. In camaruta inghesuita de la Maison Française ne strangeam cativa studenti pasionati, si din cand in cand, compozitori consacrati ce doreau sa sa ii mai arate ce au lucrat sau pur si simplu sa se afle in preajma sa.
Pentru ca simpla aparitie a lui Stroe iti facea rotitele sa se invarteasca mai repede. Avea un discurs cu totul si cu totul original, o placere a explicatiei si o nemaipomenita patrundere a ideilor, completate de o capacitate de sinteza uluitoare. Firile mai timide se pierdeau in fata sa, dar daca aveai destul curaj sa intri in dialog, descopereai o persoana deloc condescendenta, preocupata de rezolvarea misterului adus in discutie si nu de catalogarea pregatirii academice a interlocutorului.
Si cum timiditatea nu e punctul meu forte:), m-am decis sa ii arat in mai multe randuri ceea ce am lucrat.
De fiecare data spunea ceva frumos, pozitiv, si apoi, cand totusi insistam, punea degetul pe partitura exact in locul unde ma simtisem nesigura. Invariabil. Nici macar nu are vreo importanta daca suna bine sau nu momentul respectiv, intuitia sa diagnostica hiatusul gandirii . Ceea ce m-a facut sa sutin intotdeauna ca dincolo de exceptionalele sale inovatii in ceea ce priveste teoriile care pot sta la baza unei compozitii muzicale, atunci cand scria muzica, Stroe era pur si simplu un urias talent. Cum altfel ar fi gasit el puntile intre paradigme incomensurabile ( :D ) ? (termenul hit al generatiei 2003 )
Inchei aici, pentru ca nu vreau sa devin nici mai sentimentala decat sunt in mod obisnuit, si nici sa intru in sabloane. Nu vreau sa scriu mai mult decat imi face bine....refuz sa ma gandesc acuma ca nu mai exista nici Olah, nici Stroe, nici Myriam, nici Vieru, nici Stefan Niculescu, nici Dan Constantinescu.
Refuz sa ma gandesc ca am devenit, din nou, orfana.....

luni, 13 iulie 2009

SIMN 2009: crampeie de muzica

Din recitalul lui Tosiya Suzuki:


Din concertul TAFEAL:


O sa mai apara si alte fragmente video pe YouTube (cu aprobarea muzicienilor), dar in viitorul nufoarteapropiat...(datorita lipsei mele de acces la internet in saptamana urmatoare).
Self-promotion-ul nu a fost deloc intentionat, dar asta aveam la indemana in momentul de fata...

joi, 2 iulie 2009

Vega

Mi-am dat seama cu regret ca dupa atatia ani de studiat muzica, inca nu stiu sa o explic in vorbe asa cum trebuie, inca nu stiu sa spun clar de ce imi place sau de ce nu imi place o lucrare sau un compozitor. Evident ca gasesc motive, dar mi se par prea superficiale, nu acopera niciodata tot ce vreau sa spun. Ori sunt eu toanta, ori muzica nu se poate obiectiviza in cuvinte. Ori amandoua.

Oricum, lasand bataile de campii la o parte, doua vorbe despre compozitorul Henry Vega, nascut la New York, traitor in Haga. Compozitor dar si interpret, preocupat exclusiv de muzica electro-acustica (pe linia "culta", nu "comerciala", of, terminologia asta), a lucrat mult in colaborare cu alte arte (teatru, dans), are si un ansamblu, The Electronic Hammer (percutie si computere).

De ce Henry Vega? Pentru ca face parte din generatia actuala de compozitori (e nascut in 1973). Pentru ca scrie o muzica a naibii de buna. Pentru ca demoleaza orice preconceptii referitoare la lipsa de accesibilitate a muzicii noi, mai ales a celei electronice, Bau-Baul secolului si, invers, demoleaza preconceptiile elitistilor referitoare la imposibilitatea crearii unei muzici care sa fie totodata si complexa, si solida din punct de vedere tehnic/structural/rafinament & noutate timbrala, dar care sa si creeze legaturi imediate emotionale cu auditorul.

Nu stiu de ce imi place. Pentru ca este o forma moderna de transa, de ascultare participativa? pentru ca partea electronica este extrem de bine realizata? pentru ca este un tip de compozitor care imi da incredere ca, spre deosebire de crezul multora in moartea muzicii noi (si a culturii), viitorul "suna bine" (la propriu)? Habar nu am.

Luati de ascultati.



sâmbătă, 27 iunie 2009

Mda...

Simt nevoia imperoasa de a ma lamenta. O necesitate de-a dreptul viscerala si care, de altfel, ma caracterizeaza, imi este implementata in strafundurile fiintei mele, in cele mai adanci straturi ale inconstientului. To whine or not to whine, this is the question. Nu sun nici un prieten si aleg varianta a.

In primul rand, mi s-a atras atentia sa nu mai fac cronici pe blog, pentru ca "nu e bine". Asta insemnand ca stranesc scandaluri si ranesc orgolii. Hai sa stabilim un lucru. Nici Sabina, nici eu, nu avem pretentia de a fi atotstiutoare si stalpi axiologici ai societatii. Parerile noastre sunt subiective si, in mod sigur, nu intotdeauna, "relevante" sau "corecte", insa ne asumam acest lucru. Un blog cuprinde, de altfel, pareri subiective. Si, hai sa fim seriosi, cine Doamne iarta-ma citeste Contemporania, o mana de oameni din care pe jumatate ii cunosc eu si pe jumatate ii cunoaste Sabina. Ceea ce incercam noi sa facem este, unu la mana, putina promovare a evenimentelor care se petrec in lumea muzicii "contemporane culte" din Romania (si nu numai, insa fiind amandoua bucurestence, insistam pe ce se intampla in ograda noastra). Doi la mana, sa atragem atentia asupra unor probleme de care sunt constienti toti cei implicati in aceasta lume dar, in general, se feresc a le pronunta. Trei la mana, se presupune ca suntem amandoua doua fiinte cat de cat normale la cap (eu, mai putin), absolvente ale Universitatii de Muzica, deci cu o cultura muzicala cat de cat OK, cu experienta unor sute de concerte si unor zeci de festivaluri la activ. Pe scurt, doua fiinte care au dreptul sa nu se cenzureze, mai ales ca nu fac jurnalistica si nu scriu pentru mari publicatii de gen. Daca deranjam pe cineva, nu va obligam sa ne cititi.



Acestea fiind zise, trag un raget de leu istericoid si trec la subiect. Nu exista NICI o forta pe lumea asta care sa ma impiedice sa ma lamentez profund de dementa care se intampla in fiecare an la examenul de licenta a studentilor de compozitie. E vorba de Universitatea de Muzica din Bucuresti, o institutie de prestigiu, nu? E vorba de niste oameni care si-au scremut creierii si s-au luptat cu sunetele timp de 4 ani de zile in facultate. Oameni care au ajuns sa isi formeze un limbaj si care au dreptul sa isi auda O SINGURA DATA in viata lor de student o piesa de orchestra in cadrul conservatorului. Cantata de colegii lor de la interpretare. Experienta ar trebui sa fie, nu?, una pozitiva, un finish cu brio al facultatii si, in primul rand, un mod de a invata din greselile sau reusitele proprii sau ale altora. Suna piesa mea cum mi-am imaginat? am orchestrat bine aici? dar acolo? solo-ul asta oare nu trebuie sa il mai sustin si cu alte instrumente? nu ar merge o pedala aici, peste textura asta? ia uite ce bine suna x cu y, si asa mai departe. Si raspunsul la aceste intrebari nu poate fi aflat decat din lucrul efectiv cu orchestra si dirijorul. Cand colo, lucrarea de licenta, in loc sa fie o incununare a eforturilor precedente, presupune in majoritatea cazurilor compromisuri crunte. Scrie simplu sau nu ti se poate canta piesa. Note lungi, eventual, nu ii pune sa cante impreuna ca nu pot. Si tot asa. Nivelul orchestrei studentilor este EXECRABIL. Nu stiu despre ce este vorba. Unii dintre ei sunt foarte buni instrumetisti. Alte figuri le-as asocia mai degraba unor intalniri la scara blocului in cartiere dubioase decat unei orchestre de muzicieni. Insa, cu fiecare an, nivelul concertului de licenta al compozitorilor scade vertiginos ca interpretare - ca si glicemia si tensiunea dirijorilor pusi sa se lupte cu morile de vant. Orchestra, in abstractio, este o forta inimaginabila, un aparat muzical extraordinar: peste o suta de oameni respira aceeasi muzica in acelasi timp, pe aceeasi scena. Ca si autor, sa iti auzi o lucrare cantata BINE de o orchestra este o satisfactie greu comparabila cu altceva. Orchestra UNMB este, in schimb, o adunatura pestrita de oameni, speriati, descumpaniti, care - absolut din intamplare - canta pe aceeasi scena, fiecare in legea lui, fiecare in acordajul propriu, fiecare dupa propriile sale puteri. Auditorul adopta, instinctiv si automant, atitudinea unui cautator de perle prin namol, incercand cu disperare sa isi imagineze cam cum ar trebui sa sune piesele. Vi se pare normal? mie nu.

Un singur supravietuitor din masacru: Victor Coltea, cu concertul sau, "Piano for concerto", care a beneficiat de energia contaminanta a lui Mihai Murariu, o lucrare solida si vie care a alternat motorismul de tip stravinskian cu o zona mai lirica si mai interesanta timbral. Nu stiu cum a scapat aceasta piesa, proabil ca era prima si era orchestra mai odihnita? probabil era mai eficient scrisa? In rest, sunt alaturi de ceilalti tineri compozitori. Am trecut toti pe acolo. Imi pare rau ca nu ati terminat facultatea cu un gust mai bun, imi pare rau ca nu v-ati auzit lucrarile asa cum ati vrut. Asa cum ar fi fost normal, in utopia din capul meu.

Nu pot insa sa ma abtin si o sa ma lamentez si de lipsa de curaj a ultimei generatii de compozitori care prefera sa recicleze limbaje expirate, si nici macar intr-o maniera originala, in loc sa incerce sa isi gaseasca propria personalitate. Insa despre asta am mai discutat si o sa mai discutam, probabil.

Am plecat de la concert ("concert"?) cu o imagine care imi va ramane pe retina probabil pentru multa vreme: un dirijor costumat in Elvis care baleta, infruntand cu aplomb gravitatia, in fata ochilor terorizati si usor iesiti din orbite ai primelor randuri de interpreti din orchestra, in timp de orga verde-praz cu dungi rosii din sala Enescu a UNMB trona cu superioritate in spatele scenei, totul pe fundalul chicotelor infundate ale publicului. Terry Gilliam mi-ar multumi pentru ideea de film.

Mozaic

Concursul de compozitie "De la romantici la contemporani" (rebotezat in gluma dar pertinent de catre compozitorul Dan Dediu, "De la contemporani mai incolo"),anul acesta pe tema lucarilor pentru pian solo, si-a omagiat ieri castigatorii intr-un concert in Aula Palatului Cantacuzino. Trebuie sa spun ca am fost foarte placut impresionata de mai multe lucruri: in primul rand, de nivelul lucrarilor si de diversitatea lor. Desi majoritatea compozitorilor au optat pentru tehnica mecanismului si pentru discursuri muzicale de tip motoric, realizarile au fost diferite si personale. In al doilea rand, de calitatea interpretarii: pianistii Olga Podobinschi, Diana Dava Barb, Mihai Maniceanu, Mihai Murariu si Eliodora Falan au convins, s-au implicat cu pasiune si, se pare, multa eficienta, pentru ca, probabil, nu au avut mai mult de cateva zile la dispozitie pentru a invata/reinvata lucarile. In al treilea si cel mai pragmatic rand, de faptul ca atat compozitorii, cat si interpretiil, au fost remunerati generos de catre organizatorii concursului (UNMB, UCMR, Institutul polonez), asa cum era si normal (insa rar mai are lumea muzicii noi tangente cu normalitatea...).

Revenind la lucrari, m-a surprins, de data aceasta, neplacut, ca singura lucrare fada si "nesarata" din program a fost cea care a luat si premiul I - este vorba de piesa londonezului Philip Venables, "Piano Studies", lirism contemplativ combinat din cand in cand cu mecanisme pulsatorii insa cu prea putina personalitate. Fara nationalisme goale, lucrarile romanilor mi s-au parut mult mai reusite si mai vii. Luandu-le in ordinea din program: Mozaic, lucrarea Dianei Simon (mentiune), in care structura eterogena era unificata de mecanismele de dezvoltare - inventiva si mereu "cotita", serpuita - a unor materiale initiale. Dupa aceasta explozie energetica si percusiva, a urmat o estetica complet diferita, lucrarea clujeanului Tiberiu Herdlicska, Towards Infinity (mentiune). Compozitorul a incercat sa sugereze "timpul oriental", contemplativ, prin lentoarea reverberarii unor acorduri lente si a unor "clopote" pe corzile pianului. The fundamental forces of our universe, de Sebastian Androne (premiul III), propune cate un tip de mecanism pentru fiecare parte a ciclului (din care s-au cantat numai doua parti). O lucrare virtuoza si extrem de interesanta, coerenta si bine scrisa, avand mai ales in vedere ca este vorba de catre un student in anul I. Flamenco Sonata (premiul III), lucrarea Cristinei Uruc, a incadrat in schema formala a unei sonate clasice, aluzii recognoscibile la muzicile hispanice, cu aplomb si muzicalitate. A doua lucrare a lui Tiberiu Herdlicska, Studiu (premiul II) a propus alternanta intre un plan linear si unul al blocurilor acordice, din nou cu ajutorul unui mecanism.

De altfel, studiile muzicale sunt intotdeauna niste mecanisme, dezvoltarea numai a unei anumite figuri in forme relativ scurte, aprofundarea unui anumit tip de dezvoltare sau a unei anumite probleme tehnice.

Tineri compozitorii, tineri interpretii, si acest lucru a insemnat, asa cum si trebuia, un flux de energie pozitiva si de entuziasm.

luni, 22 iunie 2009

De la romantici la contemporani, editia a III-a

Gala laureatilor Concursului International de Compozitie „De la
romantici la contemporani”, editia a treia, va avea loc la Palatul Cantacuzino vineri 26 iunie 2009 ora 18 (Calea Victoriei 141).

În program, lucrările câştigătoare (piese pentru pian solo):
Mozaic, autor Diana Simon (București, România)
Towards Infinity, autor Tiberiu Herdlicska (Cluj‐Napoca, România)
The Fundamental Forces Of Our Universe, autor Sebastian Androne (București, România)
Flamenco Sonata, autor Cristina Uruc (București, România)
Studiu, autor Tiberiu Herdlicska (Cluj‐Napoca, România)
Piano Studies, autor Philip Venables (Marea Britanie)
Interpretează: Diana Dava Barb, Eliodora Falan, Mihai Măniceanu, Mihai Murariu, Olga Podobinschi.

Reamintesc amatorilor ca intrarea e gratuita la asemenea evenimente. Si Calea Victoriei e atat de centrala...

joi, 18 iunie 2009

Mioritice

Cica se plimba un om intr-o seara pe o straduta mai laturalnica. Si la un moment dat i-au atras atentia niste gemete infundate care veneau dintr-un tufis de spini. Curios, omul s-a apropiat si a vazut o mogaldeata incalcita printre ramurile tufei, care nu putea sa iasa. Facandu-i-se mila, omul nostru a ajutat mogaldeata sa iasa din capcana in care intrase; aceasta, scuturandu-se de frunze, spini si praf, a grait:
-Om bun, m-ai salvat si am sa te rasplatesc. Eu sunt Satana, zis si Lucifer, dar prietenii de bere imi spun Aghiuta. Cand vei muri, vei ajunge in iad, ca toti pacatosii; insa, cand vei ajunge acolo, sa ma cauti, si am sa te ajut.
Si cu aceste vorbe, mogaldeata, PUF! disparu in aerul rece si umed al serii.

Multi ani dupa aceea, omul nostru dadu ortu' popii si se trezi in anticamera iadului. Il cauta atunci pe Aghiuta si se mira cand acesta il recunoscu pe loc.
-Aaaa, protejatul meu! Ce faci? Hai sa iti alegem o pedeapsa usoara de tot, ca de pedepsit nu scapi, ar fi niste probleme uriase de birocratie. Uite la ce m-am gandit: vezi butoiul asta cu smoala in care ard niste oameni?
-D-d-d-daaa, spuse omul incremenit de groaza.
-Ei, stai asa, nu te speria. Tine bata asta de baseball si asteapta sa incerce unul sa sara din butoi - smecherasii astia mici cred ca ne pot pacali. Si cum da sa sara, tu ii tragi cu bata in cap si se va rescufunda in smoala, unde ii e locul.
-S-a facut! exclama omul nostru fericit, si se puse pe asteptat, in timp ce Aghiuta pleca sa isi bea ceaiul de dupa-amiaza in celula lui Mata Hari.

Peste cateva saptamani, Aghiuta isi vizita protejatul. Spre surprinerea lui, acesta, palid, tras la fata, plin de sudoare, il primi nu prea cordial.
-Ce mi-ai facut??? asta e o pedeapsa usoara??? astia tot timpul sar ca iepurii, nici nu mai stiu cum sa ii prind pe toti, noroc ca eram bun la jocurile video! ma dor bratele de la atata lovit cu bata in capete!
-Bine, bine, calmeaza-te, incerca Aghiuta sa il impace. Hai, vino cu mine sa cautam un butoi mai mic, poate asa iti va fi mai usor.
Zis si facut. Insa situatia nu se schimba deloc, saptamanile treceau, butoaiele erau din ce in ce mai mici iar omul nostru slabea si se topea vazand cu ochii de oboseala. Deh, cui ii place smoala?mai ales clocotita.

La un moment dat, Aghiuta isi aduse aminte ca nu isi mai vizitase de mult protejatul. "Ce o mai face saracul ala...", gandi el, si il cauta. Ce sa vezi! Omul nostru era tolanit pe un sezlong, cu cateva cutii de bere goale langa el si un cartof prajit in coltul gurii, iar cand isi vazu prietenul, ragai si il saluta cu o voce usor nesigura:
-Heeei, Aghii, my man, ce faci? M-as ridica sa dau mana cu tine, dar de cand stau tolanit in pozitia asta, muschii nu ma mai prea asculta...
-Vad ca iti merge bine, se mira diavolul, luand aminte la burta considerabila care garnisea sezlongul. Cum asa? In sfarsit, i-ai convins pe oameni sa nu mai sara atat de des din butoi? Excelent!
-Nooo, nici pome-hac!-neala, spuse omul, si trase inca o dusca de bere. Asta - hac! - asta e butoiul cu muzicieni. Daca vrea unul sa sara, il trag ceilalti de picioare inapoi. Asa ca - hac! - eu nu am decat sa stau aici si sa ma bucur de viata, aaaa, de moarte...

***


Care e oare calitatea suprema a romanului? ospitalitatea? smecherenia? istetimea? simtul umorului? talentul inconfundabil de a face haz-de-necaz? Raspunsul il gasiti in balada - totem a "Mioritei". Nu, nu ma refer la blandete, spiritualitate, dragostea pentru metafore, zoofi...aaa, dragostea pentru animale, resemnarea calma si demna in fata destinului. Ma refer la tehnica-muscarii-de-fund nemotivate. Doi baci il iau de prost pe un al treilea, pentru ca muncea mai mult,avea oi mai frumoase si un corp mai bine lucrat la sala ("tras prin inel") furandu-le toate gagicile.Se hotarasc, prin urmare, sa ii dea la cap. Al treilea, cum era usor slab de inger - credea ca poate sa vorbeasca cu animalele, printre altele - se lasa ucis cu un zambet de Forrest Gump pe fata. Morala: Cine-i harnic si munceste, ori e prost, ori nu gandeste. Insa atentie: baciul...avea 3 fluierase! unul de soc, unul de os si unul Muramatsu! Iata, de fapt, ce se ascundea in spatele "Mioritei": cei trei baci erau muzicieni!

Ma surpinde placerea sado-masochista pe care o au romanii muzicieni de a crea scandaluri si de a tranforma in mahala chiar si cele mai inocente actiuni, chiar si pe cele benefice pentru comunitate. De fapt nu ma surpinde, ne-am obisnuit cu totii cu aceasta situatie, de multe ori incercand sa extragem umorul - chit ca ne chinuim ca un chirurg cu o masea de minte. Insa aceasta placere a mahalalei este, adesea, anacronica - mai precis, pica precum nuca in perete sau ca melcul la nunta: cu intarziere.
S-a umplut gura targului cu plangeri la adresa Saptamanii Internationale a Muzicii Noi (SIMN), cei mai rai de gura fiind, cine altii decat compozitorii. Unii au declarat ca nu vor veni la nici un concert (oroare!). Unii s-au simtit umiliti de faptul ca erau prea putini compozitori romani in program, comparativ cu cei straini - desi persoanele respective erau cantate, desi tema festivalului international (!) era "Muzica lumii", desi omagiul adus celor doi compozitori care isi aniversau niste varste rotunde - un englez si un japonez - a fost aprobat de o comisie acum un an, la depunerea proiectului pentru festival. In plus,se pare ca persoanele respective au avut o satisfactie nebanuita si usor masochista in a-si savura sentimentul de umilinta, pentru ca au venit la mai toate concertele din festival, au felicitat lumea, etc. Altii au atras atentia asupra nemerniciei celor doi directori ai festivalului care si-ar fi reglat, cu smecherenie, niste conturi si si-ar fi facut o gramada de interese. Bineinteles, ca niste cetateni model, aceste plangeri au fost facute in mod public - normal, nu, "ilegalitatile" si "manariile" trebuie semnalate tuturor. Iata un scurt citat dintr-un astfel de act:
"...în organizarea ultimei Săptămâni Internaţionale a Muzicii Noi (ediţia a 19-a, 23-30 Mai 2009) lucrurile s-au desfăşurat aproape – să-i zicem – subversiv, deciziile fiind luate cam ca în cartea lui A. Cehov, autor al poveştii Doamna cu căţelul (sic) şi anume fără acordul şi informarea periodică a secţiilor UCMR – organism totuşi titular al acestor serii de 19 festivaluri – cât promovarea aproape neruşinată pe bani publici a intereselor unora mai sus citaţi (doi) în programele ultimei Săptămâni. Reciprocităţi, evident, dar… Nu mai insist deoarece ăştia ne sunt contemporanii."

Bineinteles ca programul festivalului a fost facut public in institutiile respective (UCMR) inca de la nasterea lui. Bineinteles ca cei doi directori ai festivalului, distrasi probabil de relatia lor zoofila, si-au programat cate o lucrare camerala - nu de orchestra (respectiv, o piesa de ansamblu - cvintet, parca, nu mai tin minte - si o piesa de flaut solo, ambele piese avand circa 10 minute fiecare). S-au cantat in festival lucrari consistente ale altor compozitori romani decat cei doi directori - o opera, 3 lucrari de orchestra (parca) pe langa cele multe camerale. Bineinteles ca s-a lucrat pe branci, cu nervi si lacrimi, in lipsa unor fonduri promise, cu sponsorizari venite in ultimul moment (majoritatea sponsorizarilor de la straini!), cu spaima continua ca nu mai vine nici un ban si ca invitatii de afara si-au luat deja bilete si au semnat contracte. Bineinteles ca voluntarii care s-au ocupat de invitatii straini au fost studenti si masteranzi ai Universitatii de Muzica, evident, fara remuneratie - de unde? Bineinteles ca s-a incercat sa se realizeze o saptamana cu concerte bune, cu interpreti de calitate si lucrari asemenea, in ciuda problemelor monetare. Cui ii pasa ca au existat compozitori straini care au afirmat ca de mult nu au mai asistat la un festival de o asemenea tinuta? Nimanui. Noi vrem scandal. Bineinteles ca aceste plangeri ar fi trebuit sa apara, daca ar fi fost fondate pe altceva decat pe nervi de moment si antipatii personale, in anul care a precedat concretizarea festivalului - nu cu cateva zile inainte si, mai ales, nu cu o luna dupa!.

Astept cu interes editia viitoare. Probabil speriati de reactiile belicoase ale colegilor de breasla, viitorii directori nu isi vor programa nici o lucrare, vor aduce in festival compozitori si interpreti complet necunoscuti, ca nu cumva sa fie acuzati de relatii personale cu invitatii - propun Alaska sau Groenlanda -, vor programa in festival absolut TOTI compozitorii romani, din toate orasele, chiar si pe rudele pre-pubere ale acestora care au improvizat vreodata ceva la pianul de jucarie, vor plati din buzunar concertele care nu isi vor gasi fonduri (aaa, stai un pic, asta s-a facut si anul asta...) si vor veni la concerte in haine cernite, pupand picioarele publicului si cerandu-si iertare pentru indrazneala de a fi directori de festival. Si atunci vor fi acuzati de faptul ca nu au sapca.

marți, 16 iunie 2009

Tinerete fara batranete

In seara aceasta a avut loc, in Aula Palatului Cantacuzino, un concert al studentilor de la compozitie ai Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti. Sau hai sa spunem, mai bine, un concert al tinerilor compozitori, caci, daca unii dintre ei sunt proaspeti cercetatori ai tainelor dezvoltarii muzicale, cativa si-au afirmat deja personalitatea si valoarea pe cele cateva scene care mai gazduiesc "muzica noua".

Mi-am propus sa fiu obiectiva in comentarea concertului si sa ignor faptul ca pe multi dintre cei cantati ii cunosc, imi sunt dragi si ii apreciez ca oameni si ca artisti. Si, cum la mine, "obiectiva" se traduce de multe ori prin "rea", o sa indraznesc sa imi exprim o oarecare dezamagire.

Concertul, per ansamblu, a fost bun. Putin public in sala - dar, deh, se intampla si pe la "case mai mari" - insa cei cativa pierduti printre scaune au avut ocazia sa asculte niste muzici bune si, cel mai important, expresive. Daca unii se plang ca muzica scrisa azi "intre peretii conservatorului" este sterila si subordonata conceptualismului, matematicilor si mai stiu eu caror influente extramuzicale - deci (se pare, in acceptiunea gurilor rele) fade, iata ca acest concert le-ar fi putut demonstra exact contrariul. Tinerii compozitori sunt foarte Expresivi (o calitate pe care o observ mereu in muzica romaneasca si sunt extrem de mandra de acest lucru). Majoritatea pieselor au fost exemple de lirism in sensul lui "clasic", exemple de (re)prelucrare a unei gestici neoromantice/neoclasice/neo..., fapt care a creat o ambianta sonora pe de o parte mai accesibila neofitilor in muzica "noua" si, pe de alta parte, a demonstrat o aplecare catre zona estetica a Frumosului, a emotiei,a vointei liantului cu auditorul "incleiat" in muzicile trecutului, compozitorii incercand in acelasi timp sa isi releve si propria lor identitate. Departe, deci, acest concert, de "zbuciumele expresioniste", "zgomote", "avioane", "nevroze" si ce tare se mai presupune ca are muzica "culta" in ziua de azi.

Culmea, pe mine tocmai asta m-a deranjat (si asta nu este o "problema" a concertului din seara asta, in mod particular, ci o observatie mai generala). Nu faptul ca muzicile preferau, in marea majoritate, sa fie lirice* in loc sa refuleze obsesiile si anxietatile autorilor. Pentru ca, evident, gama expresiva este extrem de larga. Insa, paradoxal, cei din seara aceasta s-au "infruptat" din aceeasi culoare. Tinerii compozitori au fost foarte cuminti. Aceasta cumintenie s-a concretizat in unele piese care imbinau in mod fericit noul cu trecutul, in limbaje care, daca nu extrem de originale, isi motivau existenta - pe scurt, in lucrari BUNE - si in unele piese in timpul carora ma intrebam, efectiv, "Dumnezeule, dar de ce?". De ce sa mai scrii in ziua de azi, in anul 2009, exercitii stilistice care si-au pierdut prospetimea de haaat, cel putin 70 de ani? Chiar daca rezultatul este unul bine facut, "muzical" si convingator (Vlad Baciu), dupa aceasta prima auditie ce te mai motiveaza sa mai asculti piesa inca o data? Eu una nu sunt, in nici un caz - si chiar mi se poate imputa acest lucru - pentru noutate absoluta, pentru elitism, pentru originalitate cu orice pret, chiar si cel al indepartarii auditorilor. Insa, recunosc, tare mi-as dori sa ascult niste piese care, chiar daca stau mai putin in picioare decat suratele lor "cuminti", chiar daca sunt mai nesigure - structural, muzical, etc - sa fie mai curajoase, sa incerce sa sparga niste bariere, cat or fi ele de mici. Multe din piesele din aceasta seara le-as fi atribuit aceluiasi compozitor, daca nu as fi avut programul in fata. Evident (!) ca nu iti gasesti limbajul propriu din bancile facultatii, ci muult dupa, dupa cautari indarjite, dupa multa experienta si mult dat cu capul in pereti, insa as fi vrut sa vad macar o intentie in acest sens. Si cumintenia, aplecarea catre hedonism muzical quasi-gol, nu ajuta.

Ar trebui sa ne intrebam, cu aceasta ocazie, CUI ne adresam noi - compozitorii tineri - in anul 2009? Nu, serios. Cui? Publicul de "clasica", melomanii, nu vor fi scosi prea curand din ticurile lor stilistice (la urma urmei, mai bine ascult originalul decat copia). Publicul de "contemporana" este, in general, mai sui si prefera - din snobism, din gargauni la cap sau, pur si simplu, dintr-un crez, anacronic sau nu, al innoirii - muzici mult mai anexate curentelor "de afara"(Germania, Franta si alte centre cu traditie si "putere"). Si atunci? Noi cum scriem? Mie uneia, cautarea originalitatii pastrand totusi (!) o legatura cu cei din sala, cautarea, deci, a unor tipuri de muzici care sa pastreze macar un parametru la nivelul unei oarecare "accesibilitati" (complex, nu complicat!!!), asta mi se pare unica solutie. Copia stilistica...cine o asculta? in afara de bunica/matusa/pisicul? Bineinteles, ea poate fi bine facuta, insa care este justificarea, DE CE trebuie sa existe aceasta muzica? Pentru cine?

Revenind la concert, incerc sa trec sumar printre piese. Care, repet, in general mi-au placut.

As incepe cu Cornelia Zambila (HYBRIS), nu pentru ca ar fi fost cea mai buna piesa din concert - ca structurare a formei, dozare a timpului, coerenta a discursului, i-au fost altele superioare. Insa a fost SINGURA piesa din concert care iesea din rand. Care a avut curajul sa "incerce altceva". Care se asorta cu "ce se scrie pe afara acuma" (hai sa nu fim extra-nationalisti, raportarea la "Occident" este, totusi, inca o prioritate). A fost singura piesa care a incercat sa caute in interiorul sunetului, in sunetul-zgomot, in fosnetul firav, imponderabil. Singura care a fost altfel. Cu toate tarele ei (un mediu electronic care, din pacate, tragea din cand in cand in jos discursul general, o gestionare a temporalitatii nu intotdeauna nimerita care genera niste lungimi etc. ). A fost altfel. Nu neaparat mai bine, nu mai cu mot, nu mai snoaba, nu mai elitista, nu mai nevrotica. ALTFEL. Mi-a placut ideea spatiilor care se transforma lent, acest tip de muzica "contemplativa", ne-narativa, a lentorii - un mod de a "privi" muzica pe care numai Cornelia l-a explorat.

Celelalte lucrari au intrat, in general, in zona recuperarii unor limbaje ale trecutului sau in zona "cuminteniei" modal-atonale (din care, recunosc, si eu fac parte). Rezultatele au fost foarte bune, bune si...discutabile, ajutate sau NEajutate de interpretari. Care, la randul lor, au fost foarte bune (Zbarcea, Uruc, Baciu, Marinescu), bune (Bota, Coltea, Murariu, Tiberian, Zambila) si proaste (Zamfir, Stegaru).

Cat despre piese, le-as scoate in evidenta pe cele care mi s-au parut cele mai reusite pe toate planurile (constructie, muzicalitate, expresie, justificare a existentei). As incepe cu veteranul concertului, Lucian Zbarcea, care a dat dovada de talent real, piesa sa, FLUX, a fost, intr-adevar, un flux de energie si de vitalitate - o piesa cu personalitate (!!!) chiar daca nu "avangardista". As continua cu Cristina Uruc, FARFALLE II.2 (Fluturi), o irizare delicata, lirica, quasi-diatonica, o muzica "frumoasa" dar proaspata, care mi-a facut o reala placere sa o reascult. Mihai Murariu (liedurile TREI FETE, MADRIGAL, SONATA LUNII) si-a relevat prin lucrarile alese, apartenenta la postmodernism (in sensul lui "acceptat"), prin reinterpretarea cu talent, umor fin si foarte expresiv, a unor limbaje "totemice", fie sub forma de citat (Beethoven), fie ca aluzie (Madrigalul renascentist) - dand dovada si de o reala maturitate in dozarea temporala/constructie.

Darie Nemes-Bota (ciclul de lieduri AMORE LUNGOMARE) a fost foarte bine mulat pe lirica italiana, prin balansul reusit intre melos si cantabilitate si gestualitate - scurt, frumos si clar. Sorin Marinescu a intrat in aceeasi categorie "lirica", "neoromantica", insa mai impetuos ca colegii sai (in ciuda unei mici probleme de gestionare temporala). Victor Coltea, in PLACA sa PUTIN DEFECTA, a adus un omagiu scriiturii ritmico-asimetrice de traditie "ruseasca" a secolului XX, o piesa ludica, un motorism "schiop" binevenit.

Recunosc ca nu m-au convins piesele lu Andrei Stegaru (EIN MANLICHER BRIEFMARK) si Bogdan Zamfir (FANTASMA), poate nici nu au fost ajutati de interpretarea extrem de fada si nesigura. Cat de important este ca interpretul sa incerce macar sa transmita CEVA pe scena, chit ca nu nimereste toate notele...(l-as da aici drept exemplu pe Mihai Murariu, care ne-a transmis solicitanta piesa a lui Sorin Marinescu cu o bucurie a cantarii, a daruirii muzicii remarcabila, dupa numai O ZI de studiu - in urma unei schimbari in program in ultimul moment). As continua, cat de important este ca autorul muzicii sa incerce macar sa se exprime pe el insusi, cu sinceritate, nu scriind "pentru examen" si sa incerce sa dea o coerenta minima ideilor sale muzicale...

O piesa usor iesita din context a fost piesa Ancai Tiberian, o frumoasa piesa pop - cu influente usoare de jazz - care ne-a placut insa nu isi avea locul, dupa parerea mea, in ACEST context, mai ales ca era singura piesa de acest tip. Este importanta si coeziunea unui program ales.

In concluzie, 1. imi cer scuze ca nu am recomandat acest concert pe blog, insa am aflat programul un pic cam tarziu, 2. astept cu nerabdare si alte concerte - si o prezenta mai mare in sala de concert! profesorii! colegii! unde sunteti? se da bere dupa !!! 3. apropos de interpreti, de Murariu am zis, as mai scoate-o in evidenta -din nou - pe Ana Chifu, matura, talentata si dedicata trup si suflet muzicii pe care o canta.

Programul concertului a aratat asa:
Darie Nemes-Bota - ciclu de lieduri AMORE LUNGOMARE
Victor Coltea - liedurile PLACA PUTIN DEFECTA, FABULA RASA
Mihai Murariu - ciclul de lieduri TREI
Bianca si Remus Manoleanu - soprana si pian
Cristina Uruc - FARFALLE II.2 pentru 2 clarinete - Radu Stan si Mihai Badita
Andrei Stegaru - EIN MANLICHER BRIEFMARK pentru soprana, 2 viori si violoncel - Magda Geambasu, Cristina Voicu, Stefan Valvoi, Andrei Kivu
Anca Tiberian - IN A BETTER PLACE pentru voce si pian - Diana Corbu, Anca Tiberian
Cornelia Zambila - HYBRIS pentru vioara, viola, pian si banda - C. Voicu, C. Zambila, Diana MihaiescuVlad Baciu - liedul UN FLUTURE ALB - Luminita Andrei, V. Baciu
Bogdan Zamfir - Sonata FANTASMA pentru pian - Razvan Apetrei
Sorin Marinescu - TEMA CU VARIATIUNI pentru pian - Mihai Murariu
Lucian Zbarcea - FLUX pentru flaut si pian - Ana Chifu si M.Murariu

(*pe parcursul articolului am folosit termenul de "liric" in sensul sau "general acceptat" sau banal - de vina, ora tarzie si lapsus-urile in materie de vocabilar. Evident ca exista mai multe tipuri de lirism.)

luni, 15 iunie 2009

SIMN 2009 in cateva imagini.

1.Linea in concert (Vox Balaenae, Crumb)


2.sala de conferinte din Palatul Cantacuzino (dragalas, nu?)





















3.Sorin Petrescu, recitalul de la Palatul Cantacuzino


4.Tosiya Suzuki, conferinta despre tehnicile moderne ale Blockflote-ului.


5.Mario Caroli si Verona Maier, dupa recitalul de la Ateneu


Iertati calitatea slaba a fotografiilor. Sper sa mai bage si Sabina, care e pozar profesionist.
Ce departe pare acum...si a trecut doar o luna...

duminică, 7 iunie 2009

Imagine si muzica

Degetica (Sabina) face si poze, nu numai note. Frumoase (si unele, si altele). Le puteti vedea aici. Miercuri la 18:00, Muzeul Taranului Roman, sala Acvariu.

marți, 2 iunie 2009

SIMN 2009: POLL


Daca tot este homo sapiens pasionat de ierarhizari, clasificari si topuri, acum, la sfarsit de festival, dupa o saptamana plina ochi de muzici noi,hai sa vedem ce ne-a placut si ce nu ne-a placut. Nu numai ca sa ne aflam in treaba ci ca sa vedem care a fost impresia generala si cam care este "gustul publicului", specialist sau mai putin specialist.
Asteptam raspunsurile voastre, sugestiile, plangerile sau impresiile placute - nu va jenati, chiar daca ati trecut doar pe la 2 concerte. Din motive diverse, eu o sa imi pastrez opinia pentru mai incolo.

1. Cine a fost solistul care v-a impresionat cel mai mult?
2. Care a fost ansamblul de muzica noua care vi s-a parut cel mai "profesionist"/"interesant"/"bine sudat"?
3. Dintre concertele festivalului, care v-a lasat cea mai placuta impresie (muzica +interpreti)?
4. Care piesa ati dori sa o mai reauziti? (sa zicem, "Premiul Publicului din partea Contemporania" :) )
5. Care compozitor v-a trezit curiozitatea?

Pentru cine a fost si la festivalurile anterioare:
6. Cum vi s-a parut SIMN 2009 per ansamblu, ce nota i-ati da de la 1 la 10?
7. Ce v-a placut la SIMN 2009 si ce nu v-a placut?
8. Ce asteptati de la editiile viitoare?

joi, 28 mai 2009

SIMN 2009: Day Six

Tot cu ochii carpiti de somn si cu un inceput iritant de raceala, am ajuns azi numai la un singur concert, recitalul de pian Sorin Petrescu la Palatul Cantacuzino. Dupa cum am mai spus, un pianist mult prea putin cunoscut pentru valoarea sa reala. Muzicalitate, sensibilitate, prezenta scenica, sunet asa cum trebuie,interes/deschidere pentru toate genurile muzicale . Un program destul de divers si o sala destul de plina - remarc cu mare bucurie ca, parca, la aceasta editie SIMN, sunt mai multi oameni in sala....parca nu ii cunosc pe toti :)) vorba Sabinei...sa speram ca o sa o tina tot asa. Revenind la recital: o piesa din tinerete a lui Gherghe Costinescu, un neoromantism incisiv, cu usoare nuante jazzistice; o foarte frumoasa piesa de Yuasa, Cosmos Haptic II, Transfigurations, spatiul cosmic sugerat de clopote de cristal rece si reverberatiile lor repetitive; o piesa ludica si foarte eficienta de Laura Manolache, Plecarea, in care pianistul a dialogat cu sine insusi pe un text urmuzian - de altfel, cred ca Sorin s-a simtit in elementul sau in aceasta piesa, el oricum mormaie tot timpul cand canta, transpus total in lumile pe care le creaza; 2 scurte piese din ciclul Macrocosmos de Crumb - delicate si straniu colorate, "pianul ca orchestra", preparat cu diverse materiale (cum ar fi, paharele de sticla trase pe corzi); Sonata a 2-a de Aurel Stroe, "Termodinamica" - asa cum arata numele, este inspirata de a doua lege a termodinamicii expuse de Prigogine (nu ma intrebati mai multe...).

Frumos.

SIMN 2009: Day Five. Ta, Fe, Al

Cu ochii carpiti de somn, ma tarasc dimineata la conferinta/prezentarea lui Suzuki, la Palatul Cantacuzino. Ma trezeste imediat, e volubil si simpatic de-ti vine sa il mananci pe paine, iar forta cu care sufla in cele 6, 7 blockflote pe care ni le arata nu permite genelor sa stea in alta pozitie decat cea de drepti. Raspunde la toate intrebarile, ne imparte foi cu exemple muzicale, liste de moduri de atac si de efecte posibile pe blockflote. Excelent. Probabil ca s-au profilat rapid vreo 10 concerte pentru Suzuki in mintile auditorilor, in majoritate compozitori.

La ora 5, concert TAFEAl (despre care am scris pe larg aici cat sunt de bune). Tafeal nu este un nume de haiduc, nici de hangiu, nici de pacalici, nici de zburator, desi are rezonante (voite) neaose. Este vorba de o formula chimica in care trei elemente total diferite (Tantalul, Fierul si Aluminiul) se combina creand un rezultat muzical, in cazul nostru. Un rezultat omogen dar variat, profesionist dar proaspat, o pendulare stranie intre muzici scrise (Fueter, Gysin, Aloe,subsemnata), muzici orale (romanesti) si muzici virtuale (improvizatii), o poveste in trei acte care a cucerit intregul auditoriu. TAFEAL nu mai cantasera pe la noi decat la Sibiu, asa ca au fost acum descoperite de publicul bucurestean - si de cel international din sala. Vraja sonora, forta hipnotica, prezenta scenica extrem de sugestiva si de sensibila (mai ales Irina Ungureanu, voce - nu pot sa spun "soprana" pentru ca e mult prea versatila vocea ei, de la delicatete cristalina la visceralitate). Un ansamblu care va avea o cariera lunga si extrem de plina de succes.